Legea Atracţiei în Mişcarea de Evitare a Sincerității

image_pdfimage_print

Zilnic mă ”lovesc” de oameni care mint. Câțiva și-au făcut din minciună ”arta” de-a trăi.
(…)
Pentru unii am început să am compasiune, deşi… Mă refer la cei care mint de frică. Cei mai tari -în domeniu- sunt copiii. Dacă vor scăpa ne-educați, va fi rău. Vor deveni ”artiştii” de mâine ai minciunii… Cu ei trebuie să am înţelegere şi răbdare… Pentru cei care au sistemul digestiv nefolosit de multă vreme (până spre atrofiere!) sau pentru cei care mint în scop profilactic, mai pot avea un pic de înțelegere…
(…)
Nu-mi plac ”politicoşii” care tolerează minciuna, favorizează mincinosul şi îi devin complice. Îmi repugnă cei care se dau fete mari, după trei naşteri… Dar, cel mai greu îi suport pe cei care ne spun: ”Staţi liniştiţi, oameni deştepţi din ţara aceasta îi vor nimici pe mincinoși, o să vedeţi!” Nu-i mai suport! Dacă va fi așa, cum spun ei, îmi este frică să nu mi se depopuleze patria! Și… Amor patriae nostra lex! [i]
(…)
Lupta împotriva minciunii și a prostirii trebuie supravegheată și de serviciile secrete. De serviciile noastre! Mincinosul perseverent este teroristul care n-are granițe…
(…)
Necazul cel mare este acela că, atunci când e pe moarte, mincinosul minte și-n timpul spovedaniei…
(…)
Nu știu cum se face, dar mincinoșii lasă după ei o droaie de urmași care nu vor să devină epigoni… Culmea: aceștia preferă să lucreze în echipă! Și, pe zi ce trece, se conturează un crud adevăr: lupta împotriva minciunii este o mare… minciună!
(…)
Și eu am mințit sau mai mint… Vă cer, tuturor, iertare!
(…)
Octavian Paler s-a întrebat: „Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?” [ii]
(…)
Da, maestre! Din acelaşi motiv eu m-am ascuns… de mine. Altfel, ar fi trebuit să m-ascund de Evanghelie…
(…)
”Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.” [iii]
(…)
Puțini oameni (circa 1%) dețin aproape întreaga avere mondială (circa 96%). Cam tot aceia sunt și în politică… Au avut gândurile atât de ocupate ca să strângă averi, au mințit atât de mult, încât le-au strâns… Conştient sau inconştient, au descoperit Legea Atracţiei în Mişcarea de Evitare a Sincerității…
________________________________________
[i] ”Iubirea patriei este legea noastră”(lat.)
[ii] În mod absolut și esențial mântuirea omului este prin Evanghelia harului lui Dumnezeu (Romani 2:16)
[iii] Cuvântul Sfântului Ignatie Briancianinov – ”Despe citirea Evangheliei, a sfinților părinți și despre păzirea de cărțile care cuprind învățături mincinoase”

I beg your pardon, I never promised you a Rose Garden!

image_pdfimage_print

Nu mi-am promis o grădină cu trandafiri. Grădină de trandafiri am avut… Grădinile de trandafiri sunt peste tot, chiar dacă unele au grădinari daltoniști… Totuși, ce mi-am vrut? Păi, n-am vrut să caut dreptatea absolută! N-am vrut să fiu mai nebun decât sunt. Am vrut doar liniște. Am vrut să mă recompun… Pentru aceasta am vrut libertate. Libertate? Da, dar nu-i peste tot! Nici cei care m-au învățat să fiu liber n-au fost liberi… M-au învățat prostii. Ca să mă recompun, a trebuit să mă-nvăț să fiu altfel-liber… Libertatea este mai scumpă decât trandafirii lumii… Și miroase mai frumos… Îmi vreau și trandafiri. Aș vrea ca trandafirii să-mi cadă din cer, la fel cum ninge… Învăț să miros! Mirosul trandafirilor se duce-n inimă, libertatea-mi miroase-n creier… Un miros discret.
(…)
– Hey you!
– How? Me?!
– I beg your pardon, I never promised you a rose garden!
– (…)
– Hey! Teachers! Leave them kids alone!
(…)
– How? Me?!
(…)
Me.
(…)
Azi-noapte, pe la trei, toţi oamenii arătau la fel. În visul meu! Nu mai ştiam cine era bărbat sau femeie şi nici cine era cutare sau cutare… Semănam între noi! Am transpirat brusc… Ce coşmar! Nu mai ştiam pe cine iubeam, am iubit, voi iubi… Pe toţi, nu puteam! Sunt mai „restrictiv”.
(…)
L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Ce mă fac, Doamne? Pe cine să iubesc acum?
– Pe tine, fiule! De tine, eşti sigur că eşti tu!
(…)
M-am calmat. Puteam să iubesc. Ah! A sunat ceasul! Pentru prima dată, suna și nu-mi păsa. Mă apucase, deja, un dor de mine… Deși nu-mi promisesem o grădină cu trandafiri… Grădină de trandafiri am avut… Grădinile de trandafiri sunt peste tot, chiar dacă unele au grădinari daltoniști… Da, dar eu nu mi-s daltonist. Văd frumosul! Și-mi aminti ce-am ce scrisesem despre ”estetica meandrelor”:
”În clipa în care frumosul a împăcat în conştiinţa unui individ susceptibilităţile lui, el devine atotputernic. În clipa aceea, individul uită de suferinţă, de bucurie, de adevăr, de minciună şi, atunci, nu se mai întreabă dacă înaintea sa zace trupul istovit de beţie şi de boală al haimanalei de pe uliţe, sau se împleteşte, graţios, un buchet de roze parfumate şi nici nu mai vrea să ştie dacă armonia vrăjită de sunete şi culori este mărturia veşniciei şi a universului întreg ori este sărbătoarea unei clipe de nălucire… Vrea, doar, să mai izvorască şi să-şi curgă viaţa pe alte meandre…”
Da. Așa vreau. I-ar ție: ” I beg your pardon, I never promised you a rose garden!”

Cubismul și lecţia despre cub

image_pdfimage_print

Motto: Perfecţiunea nu are de-a face cu arta. Ca să atragă atenţia, unui cub trebuie să-i fărâmi un colţ…

Viaţa este ”ceva” perfect? Atrage ea atenţia? Cum o atrage?
Când viaţa cuiva este plină de necazuri, neîmpliniri şi suferinţe, atrage atenţia. Şi când viaţa cuiva este plină de împliniri, succese, realizări deosebite, atrage atenţia. Avem o nefirească atenţie pentru vieţile de extrem… Astfel de vieţi atrag atenţia, deci nu sunt perfecte. Se poate vorbi despre o estetică a vieţii…
Ignorată devine viaţa, când nu se află între extreme… Este prea liniştită şi plată. Este asemenea cubului fără colţul rupt. Uităm că, util este cubul fără rupturi, când vrem să construim ceva… La fel de utilă este viaţa fără necazuri şi izbânzi răsunătoare. Este o viaţa fără prea mult stres… Pentru ca oamenii să trăiască perfect, ar trebui ca să nu şocheze. Arta de a nu şoca este un noul curent al vieţii moderne! Se va dovedi că, trăitul fără Marea Atenţie poate să fie o Mare Binefacere!
A trăi poate să fie o artă, viaţa nu… Viaţa ne este utilă, chiar dacă nu-i perfectă! Este lecția despre cub…
Apropo, că veni vorba despre cub, îmi vine în minte o întâmplare a vieții pe care mi-a reamintesc cu duioșie….
Abia intrasem la liceu și-mi venise o idee: să m-apuc de pictură! Îmi șoptise cineva că ar exista clase de pictură la școala de arte din oraș. Pentru Casa Pionierilor eram veteran… Mi-am luat inima-n dinți, m-am înscris și am avut un șoc: trebuia să susțin un test de aptitudini! Crezusem că mă vor testa la română și matematică și, după ce voi fi admis, mă vor învăța acolo să pictez… În sfârșit, m-am prezentat la test! (…) Am fost invitați să luăm loc, fiecare candidat, la câte-o masă pe care erau o coală mare de hârtie și un instrument care mi s-a părut a fi cărbune (păi, la câte baterii spărsesem eu!)…

”Vă rugăm să desenați, cu ce ați ales, un peisaj!”, ne-a spus profesorul (o barbă imensă!) care părea a fi șeful comisiei. M-am blocat! Cum să desenez un peisaj cu cărbunele?! În mintea mea, nu exista peisaj fără frunze și iarbă… Cărbunele n-avea pic de verde-n el… Ce să fac? Or fi peisaje, fără verde?! Mda! Ar fi cele de iarnă! Da, dar cărbunele meu n-avea pic de alb în el! ”Or mai fi și alt fel de peisaje? Cum aș putea să aflu?”, mă întrebam în gând. Mi-a venit o idee…”Ce fel de peisaj ați dori să desenăm?”, am întrebat gâtuit de emoție… Atunci, șeful comisiei (al cărui nume l-am uitat, dar nu i-am uitat imensa lui barbă sub care și-a ascuns zâmbetul) mi-a răspuns: ”Cubist!” Brusc, smogul Londrei năvălise-n mintea mea… (…) Dar, de pe masa unei concurente vecine, o rază de soare mi-a zâmbit. Concurenta se apucase să deseneze. Desena un bărbat la cosit… ”Bun!”, mi-am zis, ”n-ar fi rău să desenez și eu un bărbat!” Cum coasa o amanetase colega, mi-a venit ideea ca să-i pun în mână o sabie (doar eram neam de luptători, nu?)… Și, cum o idee nu vine (niciodată!) singură, am gândit că aveam în buzunar o bancnotă de 25 de lei și că pe bancnote erau desenate chipuri… Mi-am scos, cu ochii-n patru, bancnota din buzunar… Am văzut chipul și cum îl chema pe cel de pe bancnotă: Tudor Vladimirescu! Da! Mă va salva Domnul Tudor. Așa că, l-am desenat pe Domnul Tudor cu sabia lui încovoiată… Totuși, mai trebuia să adug câte ceva, pentru diversificarea peisajului… Mi-am adus aminte de povestea ”Porcul fermecat” și-am băgat, în peisaj, un porc… Pe care l-am făcut cam… pătrat! (…) Acum, peste ani, când privesc cu ochii minții acel peisaj în care Tudor se lupta cu porcul, îmi curg lacrimile… Mai ales, când îmi amintesc cum mi-am intitulat opera : ”Eroismul tovarășului Tudor”! Pe vremea aceea, nu prea era indicat să folosești cuvântul domn… (…)

Convins că i-am dat gata pe bărboșii din comisie, am fost primul dintre candidați care a predat lucrarea… (…)

Fiecare lucrare era analizată de comisie, în prezența concurentului. ”Băiete, lucrarea ta mă arde-n cerul gurii! E de un diletantism teribil!”, mi-a șuierat cel mai bărbos din comisie. ”Pentru Dumnezeu, de ce-ai desenat porcul pătrat?”, a dat din barbă bărbosul. ”Nu pentru Dumnezeu l-am făcut așa, ci pentru o idee de… cubism!”, i-am răspuns eu convins… Atunci, celuilat bărbos din comisie (cu barba un pic mai mică!) i-au căzut ochelarii de pe creștet… ”Tinere, dacă ieșim amândoi, acum, în curtea școlii, ai putea să-mi spui, din ce vezi, ce-ți place mai mult să admiri?” ”Vă pot răspunde direct, îmi place salcia de la intrare!” ”Ce ai admirat la ea?” ”Ramurile! Au un lemn foarte bun! Ies niște fluiere din ramurile acelea…”

”Poți să-mi faci, acum, un fluier?” ”Desigur!”, i-am răspuns. Mi-a adus un briceag. Îl luase de la femeia de serviciu… În cinci minute am început să fluier din… fluier. ”Mda! Putem încerca la sculptură! Să știi că și Brâncuși făcea fluiere când era copil!”, a conchis bărbosul. Am aflat, mai târziu, că la clasa de sculptură nu se înscrisese nimeni… M-au transferat pe mine și pe colega care desenase cosașul… Și ea a făcut o excursie prin curtea școlii… Ei îi plăcuse sigla de pe un capac de canalizare… Nu știu de ce, dar pe ea n-au pus-o să sape…

După doi ani de sculptură, la sfatul profesorului îndrumător, am participat la un concurs oraganizat pentru cinstirea lui Brâncuși. Lucrarea a fost un basorelief. Îmi plăceau mie basoreliefurile… Maestrul meu îmi sesizase apetitul pentru a gândi invers. Era entuziasmat, pentru că reușeam să fac un negativ la care nu mai trebuia să-i fac prea multe corecții… Din toată grupa, eu făceam cele mai multe economii la ipsos și grafit…

Lucrări au fost din multe colțuri ale patriei. Colțul meu a ieșit câștigătorul Marelui Premiu. Lucrarea mea a fost ce mai colțoasă, frumosă, valoroasă etc. Premiul mi-a fost înmânat de surpriza vieții mele: bărbosul cu barba cea mai mare din comisia de admitere la… pictură! Da! Era chiar acel bărbos, teribil de uimit că făcusem porcul pătrat… S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: ”Să mai zici că nu-i mare grădina lui Dumnezeu!” ”Grădina nu-i nici mare, nici mică, maestre! E cubică!”, i-am răspuns. În acel moment, barba nu mai ascundea zâmbete. Privirea lui, însă, îmi arăta cerul… Nu știu de ce, dar privirea mi se părea… pătrată! Brusc, realismul mi s-a părut iluzoriu. Începuse să-mi placă ”cubismul”!
(…)
Am înțeles cubismul, în felul meu… Și viața.
Pot să exclam , ca Nichita: ”Ce viață perfectă ar fi fost aceasta, de n-ar fi avut extremități sfărâmate!”
A trăi poate să fie o artă, viaţa nu… Viaţa ne este utilă, chiar dacă nu-i perfectă! Este lecția despre cub… Viața trebuie simțită cu toate simțurile, pentru a fi înțeleasă… Despre viață, cred că nu-i prea bine să folosim condiționalul optativ (ca mod al acțiunii) la timpul perfect “ar fi fost” urmat de introducerea condițională ”doar dacă”…
***

Câmp de posibilităţi prematur avortate

image_pdfimage_print

Omul contemporan caută să vadă cât de întemeiată şi de binefăcătoare poate fi credinţa în Dumnezeu. Căutările pot să-i ia omului toată viața… Spre final, îl apucă o sufocantă teamă de moarte. Îl apucă o sufocantă teamă de Dumnezeu. Crede că Dumnezeu îi vrea moartea. Crede, astfel, că Dumnezeu există… Crede că frica de Dumnezeu i-a fost dată… de Dumnezeu. Bine-bine, dar de ce, măi omule, nu poți să-ți folosești logica și să crezi că și viața ți-a fost dată tot de Dumnezeu? Ar putea fi o explicație aici: omul contemporan nu recunoaște miracolele cotidiene… Omul contemporan și-a pierdut capacitatea de a recunoaște miracolele… Egoismul observării îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Omul contemporan observă numai ce îi aduce un avantaj existențial terestru… Mulțimea de icoane lipite în parbrizul mașinii are rolul primordial de asigurare pentru răspunderea civilă… Pentru foarte puțini, e o răspundere de viață…
Deși știe că dovezile științei, nu numai că nu îl îndepărtează de Dumnezeu, ci îi indică cu precizie o sursă inteligentă care a creat totul, omul contemporan crede că dovezile obiective nu sunt totul… De ce? Pentru că nu recunoaște miracolele! Deși informația este și în interiorul nostru, și în afara lui. Sau, nu crede că miracolele sunt gânduri ale lui Dumnezeu… Sau nu se recunoaște… Nu-și recunoaște miracolul de a fi.
Cât de ne-recunoscător poți fi, încât să crezi că ești rezultatul întâmplării? Dacă ești, atunci, științific vorbind, vei crede și că vii dintr-un câmp de posibilităţi prematur avortate…
Sau, dacă Ax +By = Cz, unde A , B , C , x , y și z sunt numere întregi pozitive și x , y și z sunt toate mai mari decât 2, atunci A , B și C trebuie să aibă un prim factor comun, vei crede că acela vei fi… tu. Și că vei fi milionar. Și că vei fi fericit. Și…
Sensul vieții ți-e dat de concentrarea de manifestare a conștiinței. Până la urmă, dacă vei gândi cerul ca fiind un loc care nu-i sterp, norii vor fi ceva care înfrumusețează decorul… Apoi, tu, omule contemporan, vei să vedea cât de întemeiată şi de binefăcătoare poate fi credinţa în Dumnezeu.

Fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva

image_pdfimage_print

Motto: ”Dacă spuneți oamenilor că fericirea este o treabă foarte simplă, vă vor purta pică întotdeauna.” (Bertrand Russel)
***
Fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva! Nu fi trist! Sufletul nu se naşte din pâine, deci nu poate să moară de lipsa ei… N-ai adus cu tine în lume mare lucru, atunci, ce crezi că ai pierdut? O bucată de pâine. Să vezi când o să-ţi fure cineva sufletul! Speră! N-ai ce mânca acum, de unde ştii că în secunda următoare nu vei deveni milionar? Ştii? Nu ştii! N-ai constatat că tot ce nu crezi că e posibil, adesea se întâmplă? N-ai constatat? De ce uiţi, măi omule, ce crezi tu că e moarte, în realitate este viaţă! De ce? Măi Toma, măi! Ia, du-te tu şi plimbă-te! Fă paşi spre linişte! Fă! Gândeşte! Lasă bucata de pâine! Nu este un pretext ca să fii trist… Fii vesel! Adaugă anilor veselie! Un om îmbătrâneşte, când grijile iau locul visurilor… Visează cozonac! Lasă hoţului bucata de pâine! Bucură-te că poţi visa! Imaginează-te altfel şi… râzi! Matusalem era vesel că la 969 de ani arăta de 365… Poţi să-ţi imaginezi că Matusalem la 2969 (sigur trăieşte şi acum!) arată de 514… Iar tu eşti cu mult mai tânăr…. Şi râzi… Şi râzi… Ca un sugar! Dacă nu poți (de foame!), imginează-ți un miriapod dansând Hungarian Dance No. 5 in G Minor… Și… Ieși din capcana astrologiei: toate zilele sunt bune! Chiar crezi că poziția lui Jupiter pe harta natalã descrie /indicã locul în care lucrurile merg cel mai bine în viata ta, locul care îți dă motive de optimism? Păi, dacă-i așa roagă-l să-ți dea o bucată de pâine… Optimist cum ești, poate… Dar să nu uiți: fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva! E un adevăr care nu ține nici de dezmățul științific, nici de ocultism… Nu fi trist! Sufletul nu se naşte din pâine deci nu poate să moară de lipsa ei…
I-auzi!

Apa curge liniștită, dacă în calea ei nu întâlnește un nesimțit de stăvilar

image_pdfimage_print

***
În meandrele unui râu, apa curge liniștită, dacă în calea ei nu întâlnește un stăvilar, un trunchi de copac căzut sau o stâncă prăvălită… Razele soarelui ne mângâie, dacă în calea lor nu întâlnesc o lupă care să le strângă și să ne ardă… Liniștea apei și blândețea razelor sunt agresiv transformate, prin concentrare de forțe. Aceste forțe pot produce energie benefică sau se pot naște calamități…
(…)
Exemplele din natură pot fi extinse omului. Gândind, omul își pune obstacole în calea liniștii interioare… Are loc o concentrare a forțelor interioare din care rezultă energie benefică sau… calamități. Omul dirijează concentrarea prin înțelepciune, observându-și constant mintea.
(…)
Unii o fac prin meditație, alții prin bun-simț… Sau prin amândouă.
(…)
”Meditaţia este practica prin care se prilejuieşte o constantă observare a minţii. Reclamă un timp şi un loc care să fie utilizate regulat în scopul de a descoperi acea fântână infinită de înţelepciune care există în interiorul nostru [1]”. Sau: ”Meditaţia este unicul drum real pentru dobândirea libertăţii [2]”.
(…)
Bunul-simț consideră că pasiunea şi ataşamentul sunt obstacole foarte serioase şi puternice; conștientizează că fiecare individ este sclavul propriilor lui dorinţe şi emoţii. Când există, bunul-simț micșorează numărul dorințelor și atenuează simțul proprietății… Reduce egoul care este sinele fals, limitatorul potențialului de a evolua, o „iluzie optică a conștiinței [3]”. El reduce ”focalizarea atenţiei conştiente [4]”, cenzurând aspectul auto-arogant al minţii care separă individul de umanitatea lui cu ceilalţi şi cu propria sa natura interioară (susţinând egoismul).
(…)
„Bunul-simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa [5]”, fiind un etern mod de a se manifesta frumos… El administrează meditația pentru dobândirea libertății.
(…)
Legea Demnității Umane se manifestă -în taină- prin bun-simț. Nici un înțelept nu se gândește să filosofeze fără bun-simț… Niciodată, inițiații lumii nu mi-au spus că-s prost. Deh! Și ”comparațiile” se fac cu respectarea unor norme logice de apreciere și… respect.
(…)
De altfel, cred că toate adevărurile noastre ar trebui să cuprindă o negrăită doză de bun-simț. Cred aceasta, pentru că Adevărul Absolut e Dumnezeu și că nu-L pot bănui de vreo lipsă… Așa ar putea avea ceva în comun adevărurile noastre cu Adevărul Lui.
(…)
Știi…
(…)
Noi, oamenii avem la îndemână totalul slăbiciunilor noastre… Dacă vom avea și bun-simț, vom avea și putere… Bunul-simț ajută să ne reclădim din propriile ruine. Legătura dintre între ordinea dumnezeiască și (con)viețuire o poate face și bunul-simț. Fără bun-simț trăim ca niște netrebnici.
(…)
Concluzie.
Bunul-simț nu-i numai o capacitate de-a respecta regulile de convieţuire, gândind: ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, ci și o creație a minții evoluate reducătoare de calamități interioare (prin dobândirea unui mod de gândire care poate controla viața, poate modela caracterul, poate ”îndulci” destinul fără a-i schimba finalitatea)… Bunul-simț este noua eră de înflorire spirituală, atât pentru individ, cât şi pentru întreaga umanitate, fără de care niciun progres spiritual nu va mai fi posibil… Bunul simţ este ”însuşirea, puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals” [6].
***
Să nu uităm: bunului-simț îi suntem veșnic datori! Iar în meandrele unui râu, apa curge liniștită, dacă în calea ei nu întâlnește un nesimțit… de stăvilar.
***
_________________________________________________________________

[1] Swarni Vishnu Devanda – ”Puterea minții – Descoperirea şi disciplinarea forţei mentale”
[2] Swamisivanada – ”Bliss Divine”
[3] Einstein
[4] Alan Watts – „Calea Zen”
[5] Alexandru Paleologu
[6] Descartes

Despietrirea și umanizarea

image_pdfimage_print

***
Nu plâng. M-am educat să am psihic de mercenar. Un mercenar degenerat, unul care nu vrea să distrugă securitatea omenirii… Prietenii mi-au spus că nici nebunii nu plâng. Mă rog… Știu ei, ce știu!
(…)
Am, tot timpul, la mine o batistă curată, mai albă decât o cămașă… Nu pentru a arăta pumnul sub batistă, ci pentru oamenii din jurul meu…
(…)
Pentru că…
(…)
Batista este un buchet de flori.
(…)
După cum fluturi batistă trădezi o intimitate sau o lipsă de intimitate… Fluturarea batistei este ”zgomot” personal. O tânguire de sine. Arăți tuturor că materia poate fi un… neant.
(…)
Batista creează senzația reducerii distanței, dictată de puterea care-ți guvernează dinlăuntrul.
(…)
De multe ori, batista a fost singurul ajutor pe care-l poți da semenilor, fie pentru lacrimile lor, fie pentru ca un rămas bun să le fie mai lung la plecarea trenului din gară, fie pentru a pune ceva pe țambal…
(…)
Pentru nas sunt șervețelele de hârtie, batista-i negociator de pace. Batista e iubire: poate opri ura! Cu batista poți să-l contrazici și pe Einstein /1/, adică, poți să faci același lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat, fără ca aceasta să însemne nebunie…
(…)
Urare.
Pentru despietrirea și umanizarea inimilor învrăjbite, batista să-ți fie albă, în orice vreme!
***
__________________
/1/ ”Insanity: doing the same thing over and over again and expecting different results.” Albert Einstein

O trecere prin primejdie…

image_pdfimage_print

***

Mama: – Fiule, caut un om. L-ai văzut?

Eu: – Doar m-ai născut… Uită-te bine și… vezi!

Mama: – Ca să te nasc, n-am consultat avocatul!

Eu: – Nici Isus n-a avut avocat și tot l-au condamnat!

Mama: – Uf! Cine și-a pierdut curajul, nu mai poate pierde nimic…

Eu: – Nu-i lipsă de curaj, mamă! Nu știu să muncesc… pământul! Mă fac marinar!

Mama: – Mai bine te faci haiduc…

Eu: – Mda, haiduc de Sahara… Fără codru! Nu-mi trebuie frați…

Mama: – Fiule, nu poți să faci gogoși fără făină! Nici nu-i bine să-ți tâlhărești propriul suflet!

Eu: – Eh! Cum să nu! Cei care au ca medic de familie un veterinar, pot…

Mama: – Aceia invidiază și urăsc, este felul lor de-a admira!

Eu: – Bine că murim mamă, ar fi lumea plină de admiratori! Oricum, trăim și murim… ”caotici”!

Mama: – Fiule, nu uita, istoria ta nu e destinul tău! Nu se fac fapte bune, din motive greșite! Pentru același destin poți avea… o altă istorie! Mai frumoasă…
Eu: – Poate… Deh! Noi oamenii avem umorul ființelor… triste!

Mama: – Copile, îți las moștenire o mare lipsă de… mândrie. De fapt, când nu există mândrie, ai primit moștenirea Cerului… Accept-o, fără a merge la notar! Nu se eliberează certificat de moștenitor, tu nu poți transmite moștenirea, dar vei avea liniște, caracter și vedere bună! Vezi drept! Dintre acestea mai poți lăsa moștenire… Fără să vrei! Când mândria te-a cuprins și te biruiește, întristează-te! Dacă poți, te vei bucura apoi! Vei începe să-L iubești pe Dumnezeu… Gândește-te că ți-a trimis ispita mândriei ca să-ți dea șansa să te unești și mai mult cu El. Pe El nu te poți mânia! Rezolvare… Apoi soarele va răsări și vei vedea Cerul tău!

Eu: – Pare simplu, dar mi-e greu! Îmi este greu astăzi… Sunt prea căzut spiritual, ca să-mi țin crucea în mână… Pentru a-mi repara interiorul, trebuie să câștig lupta din exterior… Am mândria aceasta! Știi, mamă, cum se poate câștiga o luptă care nu a început? Iar aflarea adevărului este o trecere prin primejdie… Ca și mândria…

Mama: – Imaginându-ți că s-ar putea să-ți fie mâine greu, îți va fi mai puțin… Mai puțin greu, ar putea fi și mai ușor de… suportat. Depinde de mândria imaginată. Mândriilor imaginate le vor putea veni și mândrii neimaginate… Mândriile, de orice fel, pot fi obsesii… Antrenându-ți imaginația, îți așezi mândria la locul cuvenit… sufletului tău. Vei avea mândrii imaginate. Esențială, pentru a trăi, este antrenarea mândriilor imaginate. Spre micșorare! Antrenor ai… Antrenorul emerit este Dumnezeu! Ș-apoi, dacă nu poți să-ți dai vieții un scop, dă-i, măcar, clipei unul! Suma clipelor trăite cu scop se numește Devenire.

Eu: – M-ai convins, mamă! N-o să arunc (niciodată!) primul piatra. Știu de ce… A doua oară, da! Sigur! Mi-s rațional… Vreau să știu cu precizie direcția! Care direcție? Nu pot să răspund, dar stima mea este enormă, pentru că-mi pun întrebarea! Deh, mai e mândrie… Știi, există raționamente care, atunci când cad, nu se mai ridică! Se târăsc pe fundamente (solide!) regăsite în răspunsuri… prea conștiente. Deși numai adevărul spiritual este absolut, perfect logic, rațional și conform realității exterioare și interioare omului…

Mama: – Fiule, în suflet purtăm cruci. Mai multe sau mai puține… Când te apasă pe piept ceva nevăzut, poate fi o cruce… Crucea ultimei speranțe moarte! Speranța poate muri ultima, dar iubirea niciodată! Dacă insiști să pui cruce iubirii, n-o face! Vrei să-I pui cruce lui Dumnezeu?! Tot ce știm despre iubire este că iubirea e Totul… Iubirea este plânsul tăcut al lui Dumnezeu… Lacrimile sunt pentru oameni. Eventual, fă o cruce din lacrimi! Apoi, scapi de mândria care ți-a mai rămas. Și de egoismul ei!

***

Final.

Mama a avut ultimul cuvânt. Fără să consulte avocatul… Odată ce m-a învățat să-mi placă zborul, nu mai vreau să mă târăsc… De la ea am aflat că singura certitudine e nașterea omului, moartea poate fi o supoziție. Eu crezusem altceva…

***
Tot final.
”‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.” (Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul – ”Epistole”)
***

Globe-trotter

image_pdfimage_print

***
Undeva în lume există dragoste și pentru mine. M-am făcut globe-trotter. S-o caut… Dar… Știu că nu pot căuta Destinul… E invers: Destinul mă caută! Să-i dau șansa să mă găsească! Sper să n-o ratez… Dar… Și aici e invers! Șansele nu se ratează, oamenii, da! Ați văzut un globe-trotter? Dacă nu, iată-mă!
(…)
Dacă mă vezi, întreabă-mă și pe mine, ce mai fac!
(…)
Stai, că-ți spun!
(…)
Seara plâng Pământului căruia i-a părut rău că, în timpul zilei, a pierdut, prin mine, un pumn de țărână…
(…)
Ziua, îmi fericesc ochii cu privirea, iar când se înserează, lăcrimez și-i spun luminii: „Acum mi-am dat seama că datorită ție, văd! Tu ești raza întunericului meu!”
(…)
De multe ori, îi reamintesc Pământului că-i voi restitui pumnul de țărână… Înmuiat! Să poată construi altceva: ceva care deduce nevăzutul din văzut, ceva care stabilește sincronicități dorite, ceva care transformă eșecul în noroc, ceva care dă mormântului destin, ceva care poate fi cineva…
(…)
De multe ori, cu teama c-am râs presupusului neant, îi plâng! Și merg, și merg… Undeva în lume, există dragoste și pentru mine… Poate că m-a găsit Destinul și nu știu… Poate c-am devenit globe-trotter în tunelul veșniciei. Și merg, și merg…
(…)
Da!
(…)
Undeva în lume, există dragoste și pentru mine. M-am făcut globe-trotter și m-am luat la întrecere cu… melcii (cătinel-cătinel cu ”Achatina-Achatina”!).
(…)
Din când în când, întâlnitu-m-am cu paznicii cei ce târgul străjuiesc…
(…)
„N-ați văzut, zic eu, pe dragostea sufletului meu?”[1]
(…)

(…)
Acum, dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș spune…
(…)
Sunt pe trotuar cu niște chei în mână și ți-aș răspunde: așa ș-așa! Duc o viață etică, am scăpat de invidia multora și știu că Pământul se învârte deci aștept ca să apară şi dragostea mea. Nu mă întrebi, nu răspund! Sunt mut cu așteptări… mute. Cum dragostea nu vine, trebuie să grăbesc Pământul. Oare, care dintre prieteni îmi poate spune, cum pot grăbi Pământul? Nu aud… De ce nu are și Pământul „sentimentul de vinovăție”?
(…)
Grăbește, Doamne, Pământul!
(…)
De ce? De ce? De ce?
(…)
Cum, de ce?
(…)
Pentru că șansele nu se ratează! Doar oamenii…
(…)
Deci…
(…)
”Plutind Pământului
Rămân Melcul Universului… ” [2]
***
Întrebare.
Un globe-trotter caută tumultul vieții sau fuge de el?
***
Răspuns.
Uneori, oamenii se simt exilați, pentru că, așa cum ne spune Sadoveanu, ”călătorul se întoarce, pe când exilatul are puțină nădejde.” Un globe-trotter poate fi exilatul care a auzit îndemnul: “Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde.” [3] Alteori, această fugă este o acțiune de depășire continuă dictată de o gândire profundă, gândire care-l ajută să înțeleagă tirania ideilor și să-și accepte recâștigarea stării superioare a… ratării și singurătății. ”Destin nu există decât în acțiune, fiindcă numai în ea riști totul, fără să știi unde vei ajunge. (…) Singurătatea-i o exasperare ontologică a ființei noastre. Ești mai mult decât trebuie. Iar lumea-i mai puțin decât ar trebui.” [4]
(…)
Un globe-trotter simte nevoia dezvoltării cunoașterii spațiului. Undeva în lume există dragoste și pentru el. A devenit globe-trotter în tunelul veșniciei. Și merge, și merge…
***
________________________________________
[1] ”Cântarea cântărilor” (modif.)
[2] ”Schwimmend mit meiner Erde / Bleibe ich einer Weinbergschnecke von meinem Universe…” – M. Mraconia – ”Über Allem”
[3] ”Isaia 43, 2”
[4] Emil Cioran – ”Amurgul gândurilor”

Buchetul de flori

image_pdfimage_print

***
Ai fost, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun?
(…)
Nu știu.
(…)
Nici nu știi să răspunzi cum trebuie la această întrebare… Oare, cum ar fi ca să nu-ți amintești nimic, în afara certitudinii bunătății tale. Nu cred că un om ar putea fi mai fericit…
(…)
Da!
(…)
Aceasta cred că-i o formă supremă de fericire… Nu-i siguranța de sine, nu!
(…)
Știi, doamna Dalloway își cumpăra ea florile… Părea un un om sigur pe el. Părea să-și trăiască toată viața într-o singură zi… E o formă de fericire? Nu știu… A fi așa, presupune să cazi în afara timpului… Aici nu te însoțește nimeni. Fără prieteni! Oricum, i-ai exasperat pe toți. Pentru toți o să rămâi o doamnă Dalloway c-un buchet de flori în mână… ”Dalloway c-un buchet de flori în mână” e un tablou straniu, când îl privești din exterior… Inspiră îndemn la a muri cu mândrie și stupiditate, când îl privești dincolo de pânză… Inspiră o formă de negare a timpului. O stupiditate generatoare de iluzii. Iar mândria este o negare. Este negată ”facă-se voia Ta!”
(…)
”Dalloway c-un buchet de flori în mână” este un tablou pe care l-am pictat și eu, și tu, și voi… Cu regrete diferite.
(…)
Numai că…
(…)
Unii oameni nu fac așa… Chiar dacă sunt toate amestecate… acum. Chiar dacă, indiferent cu ce ar începe, știu că le rămâne mereu așa de puțin… Rămân în viață unul pentru celălalt. Ei sunt cei care dau mereu petreceri ca să acopere tăcerea… Mobilitatea lor este mai lungă decât repausul… Sunt și ei un fel de ”doamna Dalloway”, ceva mai expansivi, mai trăitori pe Pământ… Încă, nu și-au adus la exasperare puținii prieteni… Da! Ei pot muri fără stupiditate… Ei sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun! Pentru ei realitatea se schimba cu fiecare faptă bună… Sunt fericiți, pentru ei adevărul nu e dialectic… Fericirea lor le ține de cald.
(…)
Revin la doamna Dalloway… Știi, acea doamna care-și cumpăra singură florile și care părea un om sigur pe el… O sublimă înșelare de sine.
(…)
Puțini pot trăi așa… Puțini își cumpără pentru ei flori… Cei care o fac știu că, atunci când își scriu sau își rescriu viața, nu trebuie să dea vina pe încurcatele meandre ale gramaticii… Viața lor este o „colecție de gânduri„… Viața lor are nevoie de o moarte mândră, pentru că gândurile sunt libere, nu-i așa? Ei se mulțumesc, la o adică, și cu o înviere virtuală…
(…)
Nu trebuie să privim după pânza tabloului, pentru stupiditate… Doar în noi.
(…)
Stupiditatea e-n sinucidere… O tăgăduire totală a vieții.
(…)
Cei care-și pot cumpăra flori pentru ei, își cumpără flori pentru a muri cu mândrie. Aici e un soi de fericire care-i obligă să mai pună o haină pe ei… Sau să-și mai cumpere încă un buchet de flori.
(…)
De ce?
(…)
Așa, ca să ne arate că existența umană și lumea întreagă sunt, în final, justificate doar ca fenomene estetice. Și că, ceilalți nu sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun. Deși realitatea se schimbă cu fiecare faptă bună, faptele bune nu sunt altceva decât doze de calmate…
***
Concluzie.
Fiecare fericire are adevărul ei. Fiecare fericire e unică. Însă, Doamna Dalloway vecina de pe strada vieții noastre care ne roagă să nu ne punem prea multă speranță în fericire, să nu încetăm a o căuta și să nu leșinăm de… entuziasm. Când o găsim, când n-o găsim. E o vastă ondulație. Ar fi vrut să ne spună că e o stare de primejdie, dar nu vrea s-o numească tirania vieții, pentru că nu-i prea plac fixările provizorii…
(…)
Totuși abstracția poate fi un opiu… Așa că, un răspuns mai simplu, fie el și aproximativ, la întrebarea ”Ai fost, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun?” ar fi, totuși, un buchet de flori pe care ți-l poți oferi în fiecare zi… Acesta este buchetul de flori care poate să fie legătura dintre ordinea dumnezeiască și gingășia sufletului tău…

(…)
„Omul ca iarba, sunt zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori” (Psalmul 102) ”Pâinea hrănește trupul, este adevărat, dar floarea este hrana sufletului.” (Coran)
***

Revoluțiile nu există

image_pdfimage_print

***
Știm! Noi, românii, suntem o problemă a Universului…
(…)
Avem aceleași hidrocentrale construite până-n 1989. Avem aceleași termocentrale construite până-n 1989 și aceleași rețele de transport electric. Avem aceeași centrală atomică. Avem aceleași șosele și autostrăzi în proporție de 99%…
(…)
Avem mai puține spitale față de 1989…
(…)
Pot continua, în același sens… În plus, avem aceeași clasă politică, de peste un sfert de veac… Niște nenorociţi.
(…)
Noi ce facem? Închidem ochii! Strâns… Ne mințim că trăim într-o lume a miraculosului, în care nimic nu e surprinzător și totul este posibil, tărâm al minunilor, spațiu intermediar între divin și terestru, între contingent și incontingent…
(…)
Hă, hă, hă!
(…)
Marii nemernici suntem noi. Nu am învățat că învingătorul este întotdeauna parte a răspunsului, iar cel care pierde este întotdeauna parte a problemei… Astfel, am devenit o problemă a Universului…
(…)
Am crezut că rezolvăm problema c-o revoluție…
(…)
Dar…
(…)

Revoluțiile nu există. Eventual sunt adunări spontane sau dirijate de indivizi hotărâți să schimbe o treabă… Unii vor să schimbe, alții profită. Profitorii au demonetizat noțiunea de revoluție. Au crezut că numai ei au creier și pot ca să conducă. Ceilalți au doar braţe…
(…)
Revoluțiile nu există, deoarece cei care au brațe nu dărâmă totul, iar cei care cred că au creier, nu au suficient. Din cauza “insuficienţelor” de tot felul, revoluțiile nu există. Ele sunt doar tehnici insurecționale mai mult sau mai puțin elaborate. Sunt revoluții “pretinse”, nu autentice.
(…)
Până la urmă, omul nu poate strica ordinea lăsată de Dumnezeu… Cum spunea Hegel, Dumnezeu face istoria! Și când vrea Dumnezeu, imperiile cad… Mai ales când Dumnezeu este numele pe care îl dăm conştiinţei noastre!
(…)
Până atunci… Trebuie să trăim. Poate facem și noi ceva…
(…)
M-am gândit…
(…)
Un gram de aur costă 50 de euro. Un gram de venin costă 2000 de euro. Este bine ca informaţia să ajungă la Gold Corporation. Poate demara proiectul “Roşia Montana” de creştere a… viperelor. Nu se folosesc cianuri şi nu vor avea probleme cu cei de la “Mediu”… Amenajările (cuştile) nu afectează siturile arheologice. Forţă de muncă este din belşug. Zona permite montarea a 3600 de cuşti. Se pot angaja 3600 de localnici. Eficienţa este maximă şi garantată! Și poate fi răspândită-n toată Țara… Vă rog să folosiţi reţeaua Facebook (sau alt mijloc), pentru a-i informa şi pe cei de la Oxford Policy Management. Am încercat să-i contactez telefonic, sună tot timpul ocupat! Şi pe Preşedintele Ţării! Acolo telefonul sună-n gol… Dacă vă răspunde, totuşi, vă rog să-i spuneţi că locul unde ne putem replia imediat pentru creare de locuri de muncă e… veninul!/Wo können wir sofort Arbeitsplätze zu schaffen… ist Sammeln Gift! Spuneţi-i şi pe Facebook…

(…)
Analiza trebuie să ajungă la Guvern… Dacă n-o acceptă? Păi, să vedem! Ceva, tot se mai poate face… Dacă nu ne-o fi frică…
(…)
Mi-a dat Țuțea o idee…
(…)
Într-o întrunire, se spune și ne spune Petre Ţuţea, Mussolini s-a uitat la ceas și a zis: “Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca-n câteva minute să mă trăsnească, dacă există! Apoi s-a uitat la ceas… Au trecut minutele și a demonstrat că Dumnezeu nu există.”
(…)

Noi i-am dat un sfert de veac Guvernului României să demonstreze că face ceva. Au trecut anii și vedem că Guvernul n-a făcut… Deci, Guvernul nu există! Dacă demonstraţia lui Mussolini este o idioțenie, demonstrația mea este o realitate…
(…)
Mi se confirmă că strălucitele inteligențe nu sunt în guvern, dacă ar fi, le-ar angaja imediat marile companii… Nicio companie, însă, nu angajează un rău intolerabil, de aceea, guvernații fură astăzi ca să trăiască mâine…
(…)
Apropos…
(…)
Cum a sfârşit Mussolini? Dumnezeu ştie… Şi ce mult se aseamănă lacul Como cu lacul Snagov…
(…)
Ar mai fi ceva de spus…
(…)

Când poporul o duce greu, Biserica ar trebui să facă mai mult… Când omului îi este greu, preotul ar trebui să-i fie un bun consilier… Aşa ar fi normal. Numai că… Multe feţe bisericeşti au preocupări neortodoxe: strâng averi, mint, fură, fac politică, preacurvesc etc.. Unii nu se lasă, până nu încalcă toate cele zece porunci! Societatea nu se revoltă, pentru că respectul faţă de Biserică este mare (de secole!). Apoi, conştientizează că preoţii sunt fiii sau fraţii noștri… Având înţelegere faţă de nemernicii societăţii, există înţelegere şi faţă de nemernicii bisericii… Sunt tot de-ai noştri! Părintele Arsenie Boca ne spune : “sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar care ce aţi fãcut pentru preoţi, ca sã fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi cã vina o poartã numai ei, preoţii ? Şi sunt fiii voştri. Cum i-aţi nãscut, aşa-i aveţi. Ce le bãgaţi de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele povãţuitorii pe care îi meritã!”
(…)
Da..
(…)
Eu zic să facem o revoluţie adevărată… Este mai necesară ca oricând… o revoluţie morală. Ne salvăm noi şi, totodată, salvăm şi Biserica. Altfel, vom avea un veşnic călcâi al lui Ahile, expus la cele rele care ne vor lovi…
(…)
Știm! Dar, până atunci, suntem o problemă a Universului…
(…)
O soluție…
(…)
O revoluție morală o putem începe prin alegerea corectă a unui anume tip de frică, din mulțimea fricilor inutile…
(…)
O frică inutilă este… Frica de Sistem. Știți la ce mă refer, pentru că știți de ce vă este o frică mare…

(…)
Poate c-ar fi bine să ne lămurim cum stăm cu fricile…
(…)
„Dacă te temi de lup, nu intri în pădure!” Desigur, poţi să ocoleşti pădurea…
(…)
Oamenii consumă multă energie ca să-şi invingă frica. Frica este cămaşa de forţă pe care o îmbrăcăm aproape imediat după ce ne naştem. După prima baie, înainte de orice, îmbrăcăm această cămaşă. Pe măsură ce creştem, mai punem câte ceva pe noi… Sunt oameni care au un blindaj sugrumător…
(…)
Frica este singurul veşmânt pe care îl dezbraci din interior spre exterior. E o haină pe care nu ți-ai dorit-o… Sunt gânduri care au intrat neinvitate…
(…)
Mulţi sunt cei cărora le este frică… Suntem înconjuraţi de frică. Veşminte punem de multe ori pe noi dintre cele care nu ne trebuie. Ar trebui să le aruncăm…
(…)
Dintre toate fricile, ar trebui să reţinem doar frica de a face rău şi a nu fi credincios, cu riscul de cenzurare a libertăţii totale… Altfel, navigăm de la prudență la fobie și paranoia…
(…)
Ce putem face?
(…)
Ca să putem face ceva, va trebui să ne educăm şi să educăm. De mici ni se inoculează frică. Ni se spune mereu: nu ai voie, nu este bine, nu trebuie etc. Dar nu ni se spune: este bine, este de dorit, ce poţi face…
(…)
Un Sistem de Frici, inoculat de la vârste mici, ne dezvoltă ”Marea Frică de Sistem”… Și Sistemul știe!

(…)
Trebuie să ne educăm cât mai grabnic ca să scăpăm de fricile netrebuicioase! Vom putea să evităm mai uşor păcatele mari, dacă vom avea frici mai mici… Chiar dacă, uneori, pare paradoxal…
(…)
Uite…
(…)
Groaza de a nu face ceva rău paralizează şi acţiunea de a face binele… Paradox (?!): pe măsură ce raţiunea creşte, ne creşte şi frica!
(…)
Sau…
(…)
A crede fără să cercetezi este o binefacere… Biserica ar trebui să explice mai clar… Renunţarea la o parte din frici, ne simplifică viaţa… Nu putem renunța la toate chiar dacă ne-am dori să putem privi detașați… Lume. Mircea Eliade ne spune: „a nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol”.
(…)
Lupta cu frica este lupta cu noi înșine, chiar dacă omului nu-i place să rămână singur cu sine… Şi mai ales, dacă nu este destul de înţelept, că să nu testeze niciodată adâncimea apei cu ambele picioare…
(…)
Să nu uit: avem mai multe universități față de 1989! Și…
(…)
Pentru că n-am rezolvat problema Fricii de Sistem, revoluțiile n-au existat și nu există… Încă!
(…)
Așa că, nu poți comemora/sărbători ceea ce n-a fost și nu este… Încă!
(…)
Mai trebuie să facem un salt calitativ (de)asupra neantului… Poezia nu iubește zgomotul, revoluția îl… Nu poți să ai un chip deschis, poetic, când ai în față ticăloși…
(…)
Deocamdată, suntem cam poeți ( Să-l scuzăm pe Alecsandri, pentru ”românul s-a născut poet”!)… Deși există oameni serioși peste tot, îi cam lăsăm în pace pe javrele și putorile neamului… Și facem haz de necaz, așa cum ne spun ”Cațavencii”: ”Românii s-au născut poeți de geniu și mor economiști de geniu”…
(…)
De aceea, noi, suntem o problemă a Universului… Încă!
(…)
Ca și ordinea spirituală, revoluția este o… dinamică. Adică nu-i o ”înghețare în sistem”. ***
Pentru că lupta cu frica este o luptă cu tine însăți/însuți, îți urez multe victorii împotriva… ta!
***

Ora poemului în proza sufletului

image_pdfimage_print

***
Când?
(…)
La ora la care visele se înghesuie prin cotloanele prăfuite așteptând să invadeze un suflet bântuit de iluzii și himere…
(…)
Unde?
(…)
La ora la care ceasul bate fără să bată, amețit de tristețile prelinse din oglinzi…
(…)
Până când?
(…)
La ora fără oră… la ceasul fără ore… șoptit, tresare un greiere… de noapte bună… suflete.
(…)
De ce?
(…)
La ora de taină se adună pe tâmple, ne-ninsele lacrimi, furnici de teamă aleargă prin mințile noastre.
(…)
Pentru ce?
(…)
Lași totul și intri în lumea în care trăiești o minune, o speranță, un coșmar, în lumea în care, nevăzutele spirite se joacă cu noi…
(…)
Pentru cine?
(…)
Alegi să fii ce n-ai putut în zi sau să ajungi unde n-ai putut, pe zi, sau să iubești ce n-ai iubit pe zi…

***
Un sfat.
(…)
Stinge o stea și aprinde luna sufletului…
***
Alt sfat.
(…)
Alege să fii, măcar, în noapte fericit… de noapte bună, suflete.
***
Ultim sfat.
(…)
Intră în paradisul dinlăuntrul tău și tăifăsuiește cu inima ta. O mare liniște se așază după ce ți-ai consumat deznădejdea sufletului… O să afli că nu răutatea ceasului este cea mai grea, ci a timpului care trece… Dar nu lua atât de trist în serios trecerea timpului… Mărețiile omenești cresc pe pământul deznădejdii… Viața e atotgrăitoare… O să afli, suflete! Noapte bună!
***

Axiomele iubirii

image_pdfimage_print

***
Speranța moare ultima? Poate… Iubirea, niciodată! Axiomă.
(…)
”Câți ani ai?” La întrebare, răspunsul corect ar fi: ”Niciunul!” Da… Pentru că i-ai pierdut pe toți și… Aceasta este pierdere continuă… Poate c-ar fi mai bine să fii întrebat: ”Cât ești de bătrân?” Da… Doar că n-o poți pune unui copil, iar celui mai în vârstă îi amintești de-o pierdere definitivă: pierderea vieții! Inventând timpul, oamenii își măsoară pierderile… Tot timpul pierdem ceva. Un singur ”câștig” poate să ne crească: iubirea! Iubirea e răsuflare de suflet. Se pare că nu toți câștigă ceva… Unii, da! Alții răsuflă din ce în ce mai puțin… Speră să nu fie ultima… Până la… ultima. Alții, ”din mormânt ieșind, la mormânt iarăși mergând” ne lasă, ”afară”, iubirea lor…
(…)
Deci speranța poate muri ultima, iubirea, niciodată! Este un adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși… Axiomă.
(…)
A contrazice un adevăr fundamental, înseamnă a converti absurdul la sens… Poate fi și aceasta o axiomă.
(…)
Știi, dacă ai citit aceste rânduri, aș voi să-ți spun că iubirea nu este ”obiectul” nici al filosofiei, nici al psihologiei. Și una și alta nu sunt altceva decât niște tehnici de studiu al posibilităților vitale, unde sufletul nu este altceva decât un factor sui- generis… Dacă ar folosi tehnici spirituale de studiu al sacrului, al ordinii duhului, al luminii nevăzute a spiritului, ar mai fi ceva… (Și aici, în măsura în care n-ar suferi de limitare prin precizie…) Sau când vor putea să răspundă la întrebarea Sfântului Isaac Siriul: ”Cel ce poate să-și vadă sufletul este mai fericit decât dacă ar vedea înger?”
(…)
Filosofia și psihologia ar trebui să-și dezvolte ”o metodă însuflețită de duhul și o înflăcărare ritmată de simțul Dumnezeiescului (Har)” /1/ Ori… Ori, preocuparea principală pare a fi de a ”cataloga” persoanele cu trăiri religioase în multiple domenii ale proceselor neuropsihologice fără a descoperi – până acum- nicio relație între gândirea emoțională și acestea… Chiar dacă, conform unor studii, „gândurile religioase sunt o predispoziție neurologică, dar nu într-un mod asociat emoțiilor”… /2/
(…)
Iubirea e har (grație divină acordată omului). Axiomă.
(…)
‖ În limba greacă „iubesc” se spune „Α Γ Α Π Α Ω” (agapao), deci numai când iubesc ajung să cuprind în ființa mea pe Hristos care este „A” si „Ω”. ‖ /3/
***
______________________________________________________
/1/ Sandu Tudor – ”Ce e omul” (2017)
/2/ Brick Johnstone, Greyson Holliday & Daniel Cohen – „Heightened religiosity and epilepsy: evidence for religious-specific neuropsychological processes” – Mental Health, Religion & Culture – Vol. 19 , Iss. 7, 2016
/3/ www.creștinortodox.ro (/editoriale/)

Publicitatea

image_pdfimage_print

***
Băiatul meu, când era mic-mic, m-a întrebat:
– Tată, Făt-Frumos este încălțat cu ”Adidas Torsion”? Văzuse, de câteva ori, reclama la televizor…
– Nu, numai calul lui Făt-Frumos e încălțat cu ”Adidas Torsion”, ca să poată zbura în Înaltul Cerului!
De atunci, fiului meu i-au plăcut… caii.
(…)
Uite-așa, am constatat că publicitatea nu este o știință, este putere de convingere, iar convingerea este o… artă. Arta are un beneficiu social care se fixează –subliminal- în mentalul oamenilor… Când publicitatea are un fond muzical bine ales (”astfel lăutarii măiestriră hore nalte și urări adânci”), fundalul acesta este creator de… extaz. Și cum noi oamenii suntem făcuți din stofa viselor, o să ne umplem de mister și o să ne placă chiar și caii… verzi. Pe pereți.
(…)
Da! Caii au rolul lor… În publicitate.
(…)
”Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage de seamă, cum că în una din case zânele aveau o baie, că acea baie, la câţiva ani, într-o zi hotărâtă, curge aur, şi cine se scaldă întâi aceluia i se face părul de aur.” (P. Ispirescu – ”Făt-Frumos cu părul de aur”)
(…)
Prin publicitate omul e ”spart”, dezagregat, lingușit și cucerit bucată cu bucată… Aș putea spune că, prin publicitate, omul trăiește… parțial.
(…)
Final.
– Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpâne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, iar eu simt sub adidașii mei torsionându-se nisipul…
***
Concluzie.
Prin publicitate, numele proprii devin nume comune. Ea este adevărata creatoare de… eponime.
***

Și mie, și ție, și vouă…

image_pdfimage_print

***
„Nu există crime perfecte!” am auzit adesea… „De ce?” m-am întrebat adesea…
(…)
Acum știu. Cei care nu lasă „urme” pe Pământ sunt ”vinovați”… De aceea… Înțeleg prin „urme” roadele vieții…
(…)
Sunt ”vinovați” pentru că și-au ucis zilele vieții… De parcă ar fi vrut să trăiască fără destin… Să aibă iluzia unei fericiri comode. Sau să-și închidă mintea…
(…)
O minte închisă va muri…
(…)
Deci… Crime și criminali…
(…)
Totuși…
(…)
Trebuie să ne ajutăm, ca să lasăm ”urme” pe acest Pământ… Nu vrem prea multe minți închise… Așa că… ”De ce să compătimeşti în loc să ajuţi, dacă poţi?” (Cicero)
(…)
Încep cu o urare.
(…)
Vinovaților sau nevinovaților le urez: cât mai multe zile trăite! Și mie, și ție, și vouă…
(…)
La mulți ani!
(…)
Și…
(…)
Să nu uit. Să nu uiți…
(…)
”Când trecutul te-ajunge din urmă
Prezentul ți-e viitorului umbră.
O să te naști după ce mori
Când te trezești după ce-adormi.” (D.D.- ”Când”)
(…)
”Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe Pământ, păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.” (M. Eliade)
(…)
La mulți ani!
***

Rucsacul cu dureri

image_pdfimage_print

***
Nenorocirea-i mare, când n-ai încercat durerea?
(…)
Nu! E doar o durere și mai mare…
(…)
E dureros când nu ”simți” durerea altora… Mai ales că prea multe dor…
(…)
Știi, de ce-i dureros? Sau ar trebui să fie…
(… )
În cazul tău, te doare că nu înțelegi… Pur și simplu! Curiozitatea durerii doare rău… Oricum e, durere e…
(…)
Dar… Încerci să nu iei în seamă durerile altora… Te încearcă tentația de-a crede că tu ai o durere și mai mare. Nu-ți vine în cap, imediat, care ar fi, dar crezi că ai…
(…)
Și?
(…)
Nu, nu-i bine să crezi că durerea ta e cea mai mare… Există o decență a durerii care poate accepta ideea eșecului de a simți… Caut-o! Răspunde durerii semenului tău după durerea lui, că să nu se simtă singur… Pentru atenuarea de urgență a unor dureri, empatia poate veni și mai târziu… Regula e pentru ”profesioniștii urgențelor”. Oricum, ”durerea nu uită”/”cui dolet, meminit” (Cicero).…
(…)
Este greșit să ne convingem că durerea și credința se trăiesc… la nivel personal. E o nevroză materialistă… Cel puțin, cu Dumnezeu comunici. Sau ar trebui…
(…)
Durerea și credința oxigenează creierul… Înainte, chiar, de-a alerga pe pajiști… Te antrenează împotriva sinuciderii… Nu-i exclus ca pe Adam, după alungarea din Rai, să-l fi încercat gândul sinuciderii… Nu era antrenat. De unde plecase, nu erau dureri…
‖ Mircea Vulcănescu susținea că: ”Adam, în primul său somn teluric (post paradisiac) ar fi avut primul său vis în care i s-ar fi prefigurat întreg destinul nefericit al urmașilor săi – oamenii. Îngrozit de revelația nenorocirilor ce-i erau hărăzite omenirii, s-ar fi îndreptat spre marginea unei prăpăstii pentru a se arunca în ea, împiedicând astfel împlinirea destinului ce-i aștepta pe urmașii săi. Dar Eva l-a prins de mână și punându-i-o pe pântecul său, l-a făcut să înțeleagă că era prea târziu, că destinul omului, consecutiv primei sale căderi, nu mai putea fi schimbat prin dezertări, ci doar prin ispășiri…” ‖
(…)
Acceptarea durerii duce la ”păstrarea unor aripi spirituale care anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu, chiar dacă ea este temporară, altfel decât cum ne-am dori-o.”
(…)
Nu sunt nașteri fără dureri, iar la naștere copii nu râd… Ne naştem goi, uzi şi flămânzi. După aceea, lucrurile se înrăutățesc… Până la urmă Pușkin avea dreptate: ”Durerea este soarta celor vii”.
(…)
Nu putem fugi de durere. Ne găsește întotdeauna. Decent ar fi să o simțim…
(…)
”Dacă ar trebui să aleg între nimic şi durere, aş alege durerea.” (W. Faulkner)
(…)
Dar…
(…)
Când eşti nefericit în acesta viaţă, nu te mai gândeşti la o alta… (…) Nu poţi să mergi mai departe cu gândul că va fi bine în alta, mai ales că, nu ierţi şi nu uiţi… Dacă aceste dureri le duc într-o altă viaţă? Şi, nu prea eşti dispus… Crezi că o altă viaţă va fi o intersecţie de dureri anterioare. E ca şi cum ţi-ai exporta nefericirile… Şi nu mai vrei s-o faci. (…) Devii un egoist al acestei vieţi, gândind astfel. Refuzi să accepţi, chiar şi în mintea ta, o altă viaţă. Atunci, ”numai moartea egoistului este deplină. Nimic din el nu mai rămâne altora.”
(…)
Oricum, trăiește-ți durerea azi, n-o lăsa pe mâine!
(…)
Fără dureri oamenii nu există. Sau nu sunt oameni… Durerea dă aripi gândirii.
(…)
În zborul ei mă aflu şi văd cum trăsnetul munţii înalţi loveşte. De durere, mi-s munte înalt… Mă doare, deci exist! Suferința instruiește.
(…)
Totuși…
(…)
Dus prea mult pe gânduri, pot păți ca Aleodor Împărat (din basmul lui Petre Ispirescu)… Voi călca pe moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop… Acolo, o să întâlnesc Pocitania-Pământului care-mi va cere, ca pedeapsă, să i-o aduc pe fata lui Verde-Împărat…
(…)
Dar…
(…)
Iertarea şi uitarea îmi vor vindeca durerile. Mă voi transforma din munte în… om. Până atunci… Until then… The sky is broken for… me. Because I’m exactly… a man.
(…)
Așa că…
(…)
Zi durerii: “Tu eşti sora mea!” şi numește îndurarea prietena ta…
(…)
Și…
(…)
Există o decență a durerii care poate accepta și ideea eșecului de a simți… Fără decență, durerea dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens…
(…)
Nu uita! Răspunde durerii semenului tău după durerea lui, că să nu se simtă singur… Știi, când în inimă îți cântă îngerii, în creierul tău nu e loc pentru psihedelism!
***
Concluzie.
Cunoaşte-te pe tine însuţi poate fi îndemnul perfid al frustraţilor… Înseamnă să-ţi gândeşti istoria personală că să-ţi demonstrezi că ai existat şi că exişti… Cred că este marea greşeală a vieţii. Analiza vieţii personale este, aproape fără excepţie, depresivă. (Nu mă refer la cei care sunt ”efectiv” bolnavi…) Fiecare are “o durere” în viaţa lui care îi va crea o depresie. Cunoaşterea de acest fel este efemeră… Cu dureri sau fără, este timpul ca să ştim că omul este fiinţa veşnic nemulţumită… Şi, atunci, ce să mai analizezi? Simpla punere a problemei arată că ai probleme… Nu mai analizez că exist, pentru că eu trebuie să exist, indiferent de durerile anterioare. Dacă toţi s-ar preocupa de nemijlocit pentru autocunoaştere, am asista la sinucideri în masă… Secretul vieţii este ”indolenţa liniştitoare” tradusă prin filosoficul ”eu voi fi nimeni”, nu prin ”eu sunt cineva”! Indiferent de durerile care vor veni, primordial este un viitor corect și de calitate, nu prezentul frustrant şi, cu atât mai puţin, trecutul… Călătoria prin viaţă se face mai uşor… fără rucsacul cu dureri. Numărul anilor trăiţi este direct proporţional și cu egoismul milostiv enunţat prin: milă mi-e de mine! Și, oprește-ți o rugăciune numai pentru tine!
***

The Writer in the Van

image_pdfimage_print

***
Nu mai sunt frumos și deștept așa cum fusei, sunt doar mai bun decât am fost. Mi-am urmat drumul meu, fără a fi mai fudul decât înainte și mult mai voios la suflet… Am trăit oareșicum și nu voi putea muri decât om bun. Acum, mai multe știu decât știu să spun… Și decât știu să scriu. Totuși, scriu. A scrie e a vorbi cu tine însuți. A scrie e un discurs al tăcerii. Eu sunt acel Bennett care nu prea reușea să scrie finalul pentru ”The Lady in the Van”[1]…

(…)

”- Nu ești Sfântul Ioan, nu?

– Care Sfântul Ioan?

– Discipolul iubit de Iisus.

– Nu. Mă cheamă Bennett.

– Dacă nu ești Sfântul Ioan, ia ajută-mă să împing mașina! Nu mai merge. Cred cã-i de la baterie. Am pus niște apă în ea, dar n-a mers.

– A fost apă distilată?

– Era apă sfințită, deci nu mai conta că-i distilată sau nu. Desigur, e posibil să fie și de la ulei…

– Ăla nu-i sfințit?

– Ulei sfințit? Ar fi cam scump pentru o dubă…”

(…)

Nu-s scriitor adevărat: nu știu să scriu finaluri! E momentul ca să recunosc: n-am scris ”The Lady in the Van”! Am scris ” The Writer in the Van ”… Pentru final am folosit… începutul: ”Nu mai sunt frumos și deștept așa cum fusei, sunt doar mai bun decât am fost”.
(…)
Încă ceva…
(…)
Mă rog mai bine, decât știu să scriu… N-am emoții atât de puternice care să mă facă să-mi schimb ordinea acțiunilor… Dar… Nu biserica m-a învățat să mă rog. Cred c-am învățat de unul singur. Deși Biserica va trebuie să aibă, întotdeauna, o cale de a explica lucrurile astfel încât să le înțeleg…
(…)
Știi…
(…)
Mary Shephard, bătrâna fără casă din filmul ”The Lady in the Van”, care a trăit în dubă şi a stat în curtea lui Alan Bennett, a fost de fapt pianista Margaret Fairchild, eleva lui Alfred Cortot. În fața pianului, cu degetele bătrâne şi faţa căzută şi tristă era pătrunsă de emoţia unei partituri. În sine ei își spunea: ”Mi-e mai ușor să cânt la pian, decât să mă rog!”
(…)
În fimul ”Forrest Gump” [2]:
Lt. Dan Taylor : L-ai găsit pe Isus, Gump?
Forrest Gump : Nu știam că ar trebui să-L caut!

Forrest Gump: Mi-e mai ușor să alerg, decât să mă rog.

Forrest Gump : Care-i destinul meu, mamă?
Doamna Gump : Trebuie să-ți dai seama de asta! Viața este o cutie de ciocolată, Forrest. Nu știi niciodată ce vei obține.
***
Forrest Gump : [ povestirea ] Mama avea, întotdeauna, o cale de a explica lucrurile, astfel încât să le înțeleg.
***

_________________________________________________________

[1] ”The Lady in the Van” (2015) este un film realizat de Nicholas Hytner cu Maggie Smith, Alex Jennings
[2] Filmul ”Forrest Gump” (1994), regizat de Robert Zemeckis, este povestea unui om obișnuit, mai puțin inteligent. Rolul principal îi revine lui Tom Hanks (actor de religie ortodoxă), alături de Sally Fields, Gary Sinise, Myketi Williamson și Robin Wright

Călăuza

image_pdfimage_print

***
”Urmează-ţi inima. Inima să-ţi fie călăuză în orice lucru însemnat pe care vrei să îl împlineşti!” /1/ Da! Dar trebuie să ajungi, mai întâi, în cămara inimii… Aci găsești ”călăuza” spre lucrurile însemnate. Este o călăuză a călăuzei pentru ”Zona Inimii”. (…) Unii au șansa să găsească aci o călăuză de încredere: Dumnezeu! Alții, Suferința! ”Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” /2/ Alții, Nestatornicia… ”Nestatornicia e călăuza curiozităţii.” /3/ Parcă, pentru prea mulți: Nimic! ”A nu gândi nimic, a nu vrea nimic, a nu iubi nimic, a nu face nimic, iată adevăratul păcat!” /4/
(…)
Evanghelia ne poruncește:“Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) . Porunca este ca să intri în inima ta, pentru că: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17, 21). Dacă ochii inimii tale devin ageri și limpezi “vei cunoaşte adevărul şi adevărul te va face liber!”. Vei îndeplini porunca lui Hristos. Întoarcerea în noi înşine, e intrarea în acea ”Zonă” din inima noastră și, așa cum ne spune Sfântul Grigorie Palama: “Atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare care a fost meşteşugită de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns”.
(…)
Dar…
(…)
Întorși în noi înșine, de multe ori, intrăm în ”Zonă” și îmbinăm metafore cu o realitate lipsită de divinitate… Sau… Chiar intri adânc în ”substanța umană”, devii agent moral, adică ești în stare să decizi şi să vrei să-ți exerciți conştiința de sine…
(…)
Poți chiar să înțelegi mai multe despre ”Călăuză” și ”Zonă”… Dacă ai intrat.
(…)
” /5/ …
– Zona este… un sistem foarte complicat. E plină de capcane şi toate sunt mortale.Nu ştiu ce se-ntâmplă aici în absenţa oamenilor, dar, în clipa-n care se iveşte cineva, totul se pune în mişcare. Vechile capcane dispar şi apar altele noi. Prin locurile odată sigure devine imposibil de trecut. Acum ţi-e calea uşoară, acum e fără de speranţă, complicată. Asta-i Zona!

– Pare că ni se pare… capricioasă. Dar ăsta e rezultatul acţiunilor noastre, a propriei noastre condiţii. S-a întâmplat ca oamenii să se oprească la jumătatea drumului şi s-o ia înapoi. Unii dintre ei au murit chiar la intrare. Dar tot ce se petrece aici, depinde nu de Zonă, ci de noi înşine! Adică îi lasă să treacă pe cei buni şi-i ucide pe cei răi…

– Nu ştiu. Eu cred că-i lasă să treacă pe ce-i care… şi-au pierdut ultima speranţă. Nu pe cei buni sau răi, ci pe cei zdrobiţi. Dar chiar şi cei complet distruşi mor, dacă nu ştiu să se comporte.

– Dumneavoastră aţi avut noroc, tocmai v-a avertizat. Putea să n-o facă!

– Ştiţi, eu mai bine am să vă aştept aici, până când vă întoarceţi făcuţi fericiţi!

– Asta e imposibil!

– Am sandviciuri, termos…

– Nu puteţi rămâne aici nici măcar o oră fără mine! În plus, nimeni nu se întoarce de aici pe drumul pe care a venit…

”…
(…)
Pentru întoarcerea din cămara inimii, ai nevoie de ”Călăuză”. Poate fi Dumnezeu, Suferința, Nestatornicia sau… Nimic.
De multe ori, nu te întorci cu aceeași Călăuză…
***

__________________________________

/1/ Khalil Gibran – ”Darul iubirii”
/2/Nikos Kazantzakis – ”Raport către El Greco”
/3/Traian Demetrescu
/4/ Eliphas Levi – ”Cheia marilor mistere”
/5/ Dialog din filmul ”CĂLĂUZA”/”STALKER” (1979) după povestirea „Picnic la marginea drumului” a lui Arkadi și Boris STRUGAȚKI. Scenariul: Andrei TARKOVSKI, Arkadi și Boris STRUGAȚKI. Regia: Andrei TARKOVSKI. Decoruri: Andrei TARKOVSKI. Imaginea: Aleksandr KNIAJINSKI. Muzica: Eduard ARTEMIEV, Maurice RAVEL, Ludvig van BEETHOVEN. Dirijor E. HACIATURIAN. Regizor secund: Larisa TARKOVSKAIA. Versuri: F. I. TIUTCEV, Ar. A. TARKOVSKI. Sunetul: V. ŞARUN. Director de producție: Larisa TARKOVSKAIA. Cu: Aleksandr Kaidanovski (Stalker), Anatoli Solonițîn (Scriitorul), Nikolai Grinko (Omul de știință), Alissa Freindlikh (soția), Natașa Abramova, F. Iurna.

Om și carieră

image_pdfimage_print

***
Frica de moarte ar trebui s-o aibă numai bărbații… Femeile sunt sau pot fi mame… Trăiesc mai mult, prin copiii pe care-i cresc… Au ”o carieră” pe care n-o au bărbații. Putem s-o numim super-carieră… Sau adevărata carieră.
(…)
Oricum, noi, oamenii, înțelegem diferit cariera.
(…)
O constatare.
(…)
Se spune că nu-i prea bine să te însori/măriți cu cariera. Cică, nu-i prea plăcut ca aceasta să te țină noaptea-n brațe… Apoi, peste timp, nu ți-e ușor să spui despre cea mai frumoasă trăire a vieții tale că a fost… cariera. Desigur, poți s-o spui, dar te înțelege cineva?
(…)
Cu sau fără carieră, cu sau fără frică de moarte, trăim toți la o singură adresă: pe Pământ! Așa se spune despre oameni.
(…)
Dar…
(…)
Ce-i omul?
(…)
Păi…
(…)
Uniunea dintre frică și curaj se poate numi conviețuire sau dualitate.
Uniunea fricii cu cariera se poate numi supraviețuire sau agonie.
Uniunea curajului cu cariera se poate numi… cruce.
(…)
Deci…
(…)
”Omul este o cruce, un conflict, o agonie, o dualitate.”
***

Haina

image_pdfimage_print

***
Nu haina îl face pe om. Sufletul! Așa cum frunzele uscate nu urâțesc copacii frumoși, nici haina peticită nu…
(…)
Frunzele uscate ale copacului, ca și hainele omului, se supun Legii Schimbării. Iar Legea Schimbării are următorul enunț: ”Nimic nu se pierde, se transformă din rău în mai rău”.
(…)
Sufletului i se aplică Legea Conservării Energiei… Sau, cum ne spune preotul Lucian Petroaia: ”Moartea există ca fenomen, nu ca realitate existențială”. Adică: ”energia totală a sufletului rămâne nemodificată în timp, indiferent de natura proceselor interne ce au loc în sistem”. Pe șleau: omul care s-a născut cu suflet bun, rămâne așa, indiferent de…
(…)
Să observăm că Legea Schimbării face ca Legea Conservării Energiei să pară ceea ce nu este… Și haina…
(…)
De altfel, concluzionasem, cândva…
(…)
Haina chiar nu face totul
Poate fi de mare firmă
Când capu-i gol ”pe de-a-ntregul” /(”to a large extent”)
Spiritul nu se ”exprimă” /(”no comment”).
***

Anarhism

image_pdfimage_print

***
”Ești un anarhist!” Așa mi-a șoptit un prieten… Nu mai știu cu ce ocazie. ”Nu sunt anarhist pentru că…” i-am răspuns fără să finalizez motivarea.
(…)
Brusc, mi-am amintit de un examen la ”Științele umanității”… Am ”tras” un bilet pe care scria:

ӿ” Nu există anarhism pentru că nu există terorism de stat. Nu există eroi pentru că nu există nemernici. Există numai victime. Altceva, nu recunoaștem că există.” Argumentați logic. ӿ
(…)
Și…
(…)
”Este un adevăr istoric. Istoria recunoaște că au existat victime, despre ceilalți, nu…” Atât. Atât am comentat…
(…)
” Peut-être l’histoire de votre pays! / Poate istoria țării tale!” a spus un profesor examinator, într-o franceză cu un puternic accent bașkir… (Examenul se desfășura într-o țară străină…)
(…)
ӿ ”Desigur, pentru că noi românii avem istorie! O istorie cu multe victime… Cei care au istorie recentă nu prea au… Dar ne-au ”ajutat” pe noi ca să avem… Cred că subiectul este foarte bun și pentru ”Științele inumanității”! ӿ
(…)
Deci…
(…)
Nu mai cazul, ca să fiu anarhist. Negarea puterii statului meu e prea mare din exterior, ca s-o mai fac și eu… Ș-apoi, există o prea mare dezordine generală. Sunt destui nemernici și în interior… Nu mai e cazul ca să fiu anarhist, pentru că sunt capabil de reflecție critică și detașare emoțională…
Pentru mine anarhismul este o ”problemă” sensibilă, o provocare din perspectiva conștiinței naționale, a moralei și a valorilor unei societăți democratice.
(…)
Totuși…
(…)
„Cin’ se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine…”
(Cântec popular)
(…)
La nevoie, îl cânt… pe tot.
***

Teorema dipolarității

image_pdfimage_print

***
Sumbre în luminile tot sumbre mi-s dorința şi vederea… Sufletul arzând îmi face tumbe… Ca musca-n fierbințeala verii și aiurea…
(…)
Îmi bâzâie eul, fără a decide… Sufocat de ne-răspuns…
(…)
Eu mi-s eu sau cine? Un om căzând, ieșind din al fricii abis… cu mintea împotriva mea şi cu Dumnezeu în gând…
(…)
Mi-s unu-n Unul pe aripi de vânt… Un suflet.
(…)
Sufletul omenesc este oglinda lumii. Are iluzii aşa cum pasărea are aripi: este ceea ce-l susţine! Îmi plac oglinzile… Leibnitz și Hugo! Călăuze…
(…)
“Dark, dark my light, and darker my desire…” /1/
(…)
Și e cald… Tare.
(…)
Da! Căldură mare! Nu-mi mai pot simţi posibilităţile latente, pentru că nu mai… simt. Mi-e caaald! Ca să mă pot proiecta în interiorul meu, ar trebui să nu-mi mai fie așa de cald. Să mă pupe undeva teoriile lui Rogers! Cum să percep lumea, pe căldura aceasta? Ha?! Nu mă pot ridica în faţa oamenilor de cald ce-mi e! Nici în faţa… mea! Dacă aș putea, ar fi mai bine ca să inversez rolul cu un eschimos!
(…)
Uite…
(…)
Încearcă și tu să-ţi transpui eul într-un mod obiectiv de comportament uman şi imaginează-ţi cum văd eu, acum, pe căldura care m-a cuprins, lumea… Poţi?
(…)
E clar! Am sindrom ”Capgras atipic”! Cortexul frontal mi-e afectat și legătura emoțională mi-e… vraiște!
(…)
Tu zici că sunt sufletul unității dipolare… crezi c-am trecut, deja, la ”reality therapy”…
(…)
Uneori…
(…)
Mă liniștește-te un pahar cu apă rece și răspund bine la farmacoterapie… Uneori realitatea-i simplă… Mă face un eretic al elinismului, concretizat în spirit dialectic. Unitatea dipolară a sufletului mi-e abstractismul care-mi preschimbă, când mi-e tare cald înlăuntru, contrarietatea în contradicție… Așa mă strecor de la individualism la colectivism. Și trec de la adorația de sine la adorația de gașcă. Simt venusitatea vieții… Altfel, fără un pahar de apă rece și… ceva de la farmacie, lume mi-e opusul lui ”déjà vu”…
(…)
Ție, cum îți?
(…)
Dacă n-ai un răspuns imediat, bea un pahar de apă rece… E bun, pe căldura asta, dacă poți să-l bei cu înghițituri mici….
(…)
Realitatea este misterioasa rotire în jurul aceleași finalități. Pentru toți. Doar că, e posibil, ca mie, suflet al unității dipolare, să-mi fie mai cald și ție mai puțin cald…
(…)
Dar…
(…)
N-ai vrea să luăm masa împreună! Scăpăm de ”grundsymptome” și, cu burta plină, aer condiționat, putem să scriem mai ușor un manual de… vocational psychiatric orientation! Sau de duhovnicie… Nu știu exact… Vedem, dacă… vedem! Suntem liberi să alegem! Ș-apoi, ca să ne putem proiecta în interiorul nostru, ar trebui să nu mai fie așa de cald… Ar trebui?
***
TEOREMA DIPOLARITĂȚII

Tulburarea dipolară este o afecțiune a sufletului, fiind suma trebuințelor și a chinurilor singurătății lui. Trebuința și chinul singurătății este direct proporțional cu coeficientul de dilatare… internă. Care, la rândul lui, e direct proporțional cu căldura mediului intern și… extern.
Demonstrația.
Este o mare aventură în… necunoscut. Presupune o mare putere de-a ne reclădi din propriile ruini… Din păcate, omul are la îndemână, nu un total al puterilor lui ∑ Pn, ci un total al slăbiciunilor ∑ Sn …
Așa că, poți să începi demonstrația, plecând de la inegalitatea:

∞ ∞
∑ Pn < ∑ Sn n=1 n=1

Considerând, prin reducere la absurd, că ”necunoscutul” ți-e ”cunoscut”…

(…)
What, July already?!
***
______________________________
/1/ Theodore Roethke

D’ale carnavalului

image_pdfimage_print

***
Din ciclul: ”Fript cu lapte, suflă și-n brânză!” sau în traducere pentru U.E. : ”Why are you silent for so long?”
***
Decorul.
Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie. Ușe și fereastra de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi o ușe; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un „paravent”.
Personajele.
Nu-s d’ale lui Caragiale, că-s din Ardeal.
****
– No, amu’ îi bai!
– Noa, nu-i bai!
– Cum o fi? S-o regularisît hoțîia…
– Noa, bistoș, o fi cumva, că doară niciodată n-o fost să nu fie nicicum!
(…)
– No, hai să merem la o cafă!
– Noa, să merem, dară, că sărăcim de-atâta vorbă dezgolită!
***
Concluzia lui Vergiliu („Eneida”, I, 11).
”Tantae molis erat Romanam condere gentem” / „Atâta trudă a cerut întemeierea poporului roman”.
***
Concluzia lui Caragiale.
„În România, linguşirea şi hoţia sunt virtuţi.“
***
Concluzie finală.
Rezon, Nene Iancule!
***

Viața ca un dans

image_pdfimage_print

***
În mintea mea sunt un bun dansator. Toate stilurile.
(…)
În realitate, nu prea știu să dansez. Mi-e foarte greu să fac pași în spate.
(…)
Am vrut să învăț. M-am dus la sala de dans… La fiecare lecție, dădeam cu capul de oglinzi… O dată, de două ori, de multe ori…
(…)
”Faci toți pașii inainte!” mi s-a spus. ”Dansezi de parcă ai fugi!”
(…)
Da! Așa-i! Fug… Sufletul meu nu are prejudecăți: fuge către liniște! Cu pași mari. Avea dreptate un cunoscut scriitor… /1/
(…)
Da.
(…)
Sufletul îmi fuge către liniște și pentru că mintea mea danseză o mixtura de stiluri… Este un amestec de tobe africane, dans englezesc, pași irlandezi, mișcări de călușari și… swing. Parc-ar fi un dans de sclavi. Da! E un fel de step cerebral. Iar mintea-mi face ”stepping” din copillărie… Cred că m-a protejat de ”cerebral palsy”…
(…)
Așa că…
(…)
În mintea mea sunt un bun dansator. Toate stilurile. În realitate, cum v-am spus, dau cu capul în oglizi. De parc-aș vrea ca, odată ș-odată, să mă iau în brațe… Dar, pășind înainte, merg drept, fără ”stomacități”.
(…)
Să fie viața un dans? În realitate sau…
(…)
Da! În măsura în care ”dansul este limbajul ascuns al sufletului” /2/.

***
__________________________
/1/ Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix – Scriitor francez al Renașterii. Motto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost considerat de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”…
/2/ Martha Graham – Dansatoare-coregrafă americană, unul dintre pionierii dansului modern

O tranziție

image_pdfimage_print

***
Tranziția de la iubire la păcat și invers, o putem numi destin…
(…)
”Prima iubire” n-o uiți niciodată. Rămâne-n suflet pentru toată viața. Așa se spune…
(…)
Dacă susții că a fost ”o primă iubire”, presupun că ți-ai mai dat o șansă pentru ”cea de-a doua iubire”. Desigur, nici pe aceasta n-ai cum s-o uiți…
(…)
Numind-o ”a doua iubire”, recunoști că a trecut… Presupun c-ai dat șansa ”celei de-a treia”…
(…)
Ș.a.m.d.
(…)
Ne dăm șanse. Ne-am convins că ”destinul lucrează prin amănunte” [1]…
(…)
Ne trăim viața între iubiri și șanse.
(…)
Dar…
(…)
Prea mulți, cu excepția ”ultimei iubiri” pe care-o trăiesc, urăsc ”subiecții” iubirilor anterioare. Ba chiar își blesteamă șansele avute…
(…)
Adică…
(…)
Trăim viața între iubire, șansă, ură. În ordine schimbătoare! De multe ori, e inclus în această ordine schimbătoare și Dumnezeu. Uneori, deloc… Adică, trăim viața între iubire, șansă, ură și… blasfemie. În ordine schimbătoare!
(…)
Concluzie.
Trăim între iubire și păcat. În ce ordine? Depinde de destinul fiecăruia.
(…)
Dar…
(…)
Destinul nu poate fi schimbat în finalitatea lui. Ce-i de făcut? Putem mări durata tranziției prin iubire, micșorând durata tranziției prin păcat… Adică, putem”îndulci” desfășurarea spre finalitate. ”Îndulcirea destinului” nu este un fenomen chimic, este minune dumnezeiască. Nu ține de noroc. [2] Ține de credință și de iubire neurmată de ură…
***
_________________________________________________
[1] Octavian Paler
[2] < < Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceti, că pomeniți pe dracul Noroc, zicând : "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi știti cine a fost noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. >> (Parintele Cleopa – ”Idolul Noroc”)

Transfer de vinovăție

image_pdfimage_print

***
Undeva, între rațiune și credință se află ”posibiliul”. Este axa etică dintre ”bine” și ”rău” și, în funcție de ”stimulii exteriori”, avem posibilitatea de a ne fi bine sau de a ne fi rău. Că să știi cum îți este acum, întreabă-te cum sunt stimulii exteriori astăzi… Dă-ți răspunsul și vezi…
(…)
Dar…
(…)
Răspunsul poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință.
(…)
Uite…
(…)
”Imposibilul meu e posibilul!” /1/ și-a răspuns un filosof.
(…)
< > /2/ Așa ne spune un scriitor (și filosof) indian.
(…)
”Atunci când eşti în compania celorlalţi, fă tot posibilul ca fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.” /3/ E sfatul unui maestru spiritual.
(…)
Eu…
(…)
Eu cred că Dumnezeu ne dă copii nu pentru ca moartea să nu ne pară o dezamăgire, ci ca să înțelegem că este posibil, în realitate, să nu murim nici când credem c-am murit… Dar și moartea poate fi, undeva, între rațiune și credință. Adică, pe o axă dintre bine și rău… O percepem fiecare în funcție de ”stimulii exteriori”…
(…)
Cum sunt stimulii exteriori, astăzi? Dând răspuns, transformăm posibilul în realitate. ”Posibilul, devenind realitate, devine el, în felul acesta, mai necesar decât fusese?” /4/ Mda! Răspunsul poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință. Parcă așa voisem să spun… În acest caz, ne este, în același timp, și bine și rău. De ce? Un răspuns: cred că o încălcare a legilor lui Dumnezeu,”păcatul”, ne împiedică să nu mai ajungem la țintă nici prin unele acțiuni morale și de aceea ne este… ”rău”. Dar acțiunile morale ne asigură ”binele”…
(…)
Oricând…
(…)
”Fii bun ori de câte ori este posibil. Este întotdeauna posibil.” /5/
(…)
Să nu uit.
Există un răspuns care nu poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință. Cel care răspunde la întrebarea: ”Ce este politica?” Poate avea, cel mult, un răspuns rațional: ”Politica este transfer de vinovăție și viclenie, fiind o mare… rușine”.
(…)
Încă din Rai, în fața lui Dumnezeu, Adam a dat vina pe Eva, Eva a dat vina pe șarpe (viclenia)….
„In ziua in care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul” (”Facerea” 3, 5)
Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui și și-au făcut propria lor… organizare. Ei au fost proto-politrucii omenirii… Până acum, nicio politică n-a răscumpărat vremea pierdută, pentru că politicienii nu vor să se pocăiască.
Pocăința, prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire, este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Iar Politica este o mare rușine… Și politicienii par a fi manipulați, din adâncimea întunericului, de un demon cinic…
***
_________________________________________________
/1/ Constantin Noica – ”Jurnalul de idei”
/2/ Rabindranath Tagore
/3/ Paramahansa Yogananda – ”Scientific Healing Affirmations (Self-Realization Fellowship)” – June 1, 1958
/4/ Soren Kierkegaard – ”Fărâme filosofice”
/5/ Dalai Lama

Zar

image_pdfimage_print

***
Ruletei vieții îi dau cu zarul ceas de ceas
Oare, cât mi-a mai rămas?
Aș vrea să fac o ”poartă”-n cer
Și zarul îmi este mesager…

Doi-unu, doi-unu
Zarul face pe nebunul…
Știu că unu-i soarele pe cer
Ce-i doi, rămâne să mai sper…
***

Ginecologia politică

image_pdfimage_print

***
Motto: Pentru a vorbi de război nu există decât lacrimile…
(H. Lisboa – ”Un poet a fost la război”)
***
Precizare.
Ginecologia politică este acea parte a sănătății publice care se ocupă de infirmitățile politicii. Iar sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoștințelor, deprinderilor și atitudinilor populației orientat spre menținerea și îmbunătățirea sănătății… Sănătatea publică este știinţa protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii. Scopul sănătăţii publice este să reducă: disconfortul, boala, incapacitatea (invaliditatea, handicapul), decesul prematur…
(…)
Deci…
(…)
Trei valori fundamentale ar trebui recunoscute: viața, libertatea și urmărirea fericirii. În această ordine… Schimbarea ordinii aparține manipulatorilor doctrinelor politice care, prin poziționarea fericirii înaintea libertății sau a libertății înaintea vieții, produc anarhie socială și haos moral.
(…)
Astfel, doctrinele politice (schimbătoare de ordine!) vor trebui să sufere întreruperi de sarcină și/sau raclaje. Chiuretarea politică presupune îndepărtare, de-ndată, a endometrului politic, prin votul mulțimilor informate care vor folosi urna de vot pe post de scaun ginecologic. Dilatarea colului politic se poate face și prin manifestații de stradă și, în caz de reușită, se recomandă examinarea histologico-politică, examinare care va da posibilitatea de a se distinge ţesutul normal-moral de ţesut canceros-politic…
(…)
Chiuretajul politic se efectuează pentru a determina cauza unor simptome care indică tulburarea funcțiilor organelor genital-politice și pentru întreruperea sarcinii politice (mai ales a celor rezultate în urma unor violuri colective!) sau pentru eliminarea polipilor politici, a fătului mort-politic sau în curs de dezvoltare incorectă.
(…)
O revoluție…
(…)
Tentația de schimbare aparține, de cele mai multe ori, elitelor sau revoluționarilor sanitar-politici… Reușita presupune specializarea avansată a acestora în domeniul ginecologico-politic, urmată de o atentă supraveghere obstretico-politică a tulburărilor de stres post traumatic, boli dizabilitante care pot să apară în urma unor evenimente politice terifiante…
(…)
Atenție!
(…)
Lăuzia politică a început. Avem ”de rezolvat” o reală problemă obstretico-politică…
(…)
Cum?
(…)
Nu putem da cu zarurile, chiar dacă o politică bună e o chestiune de… noroc.
(…)
Așa că…
(…)
Să nu uităm…
(…)
1.Revoluția politică trebuie să fie un act medical continuu, iar (a nu se uita!) istoria politică ne spune: cei mai mulți revoluționari au ajuns dictatori!
2.Întreruperile de sarcini politice toxice n-au trebuință de iertare, pentru că a face ce este bun este act de milostenie!
3.Pentru sănătatea politică, cea mai bună ”doctorie” e… raclajul politic.
***
Necesitate.
Folosiți urna de vot, pe post de scaun ginecologic! Sau alte ”instrumente” moderne…
Din nou, atenție!
Instrumentarul vi-l alegeți, de la caz la caz, dar să nu uitați de pensa pentru resturi placentare! Pentru toate cazurile!
***

Muzica și filosofia inactuală

image_pdfimage_print

***
Legătura dintre cauză și efect o poate face, în lumea pământească, numai omul… Așa zic savanții lumii pământești. Este adevăr-adevărat?
(…)
Aș spune că nu.
(…)
Individul-om face această legătură numai cu un puternic accent personal. Este legătură puternic-subiectivă! Astfel, la nivel colectiv, ar rezulta că o cauză ar putea avea mai multe efecte sau invers… Suntem tentați să credem că-i corect să raționam așa. Chiar credem! Ar fi corect, dacă n-am fi căzut în acord asupra definiției adevărului: ceea ce nu poate fi contestat! Hm! Este dificil ca să acceptăm unicitatea acestuia. Bine-bine, n-o acceptăm, dar ar fi bine să observăm că omul este, inițial, sănătos, apoi se îmbolnăvește și nu se mai… vindecă (prea puțini mor ”sănătoși”!).
(…)
De ce?
(…)
Pentru că legătura puternic personală sau nereala legătură dintre cauză și efect concluzionată de specialiștii în tratarea oamenilor, îi vindecă pe oameni de-o boală, determinându-le o alta…
(…)
Tratarea oamenilor se face din boală-n boală, până la dispariția… pământeană. Întotdeauna, omul moare din cauze necunoscute sau neacceptate (acceptăm, de voie, de nevoie, că ”așa trebuie”). În ciuda capacităților mentale, mulți oameni nu acceptă că viața este efectul unei singure cauze: voința divină, iar tratarea bolilor prin boli are și ea o cauză: păcatul. Aceștia vor să ”pună lumea-n ordine”[1] manifestându-și predilect voința de putere, prin negarea unicității adevărului, contestând, astfel, existența lui Dumnezeu.
(…)
Știi, cândva n-a fost bine… Am progresat? Nu știu. Știu că știința a progresat odată cu complicatele orgolii… Adesea, ca să le satisfacă! Dar, despre orgoliu n-a precizat că-i un mare păcat… N-a precizat! Eu precizez: ”orgoliul meu este și-nvins și umilit!” Nu mă lăsați singur!
(…)
Căutând fețele adevărului, omul își alege boli convenabile, dăltuind în păcat cu o diabolică plăcere… Acțiunea are un puternic accent personal.
(…)
Nu știu de ce omul nu alege… simplitatea. Nu știu…
(…)
Simplitatea-i lumină, muzică și iarbă verde… Până și metafizica pare de-o simplitate înfiorătoare… De când ne naștem, ne apasă preocupări metafizice… Dacă acceptăm ”crede și nu cerceta”, acesta devine, în timp, o obișnuință comodă… Dacă nu, cercetarea (cu pretenții științifice!) va transforma simplitatea metafizicii în teorie complicată. Astfel, despre lumină vom crede că-i sumă de lumini, despre muzică că-i sumă de sunete, ierbii verzi călcate îi atașăm un dor nespus ca să nu spunem că am uitat-o…
(…)
Continuăm și…
(…)
Lui Dumnezeu îi găsim plural. Uneori, zilnic…
(…)
Desigur, stabilirea sensului noțiunilor despre existență, obiecte, proprietăți, spațiu, timp, cauzalitate, interconexiuni și posibilități etc. ne devine (chiar și inconștient!) preocupare asiduă și… modernă. Este începutul ontologicului complicat [sic erat scriptum?] cu reflexe cosmologice de înăbușire a unor sensibilități maladive… Vom reuși să punem osmium la gâtul filosofiei… Și realității (care ne apasă sufletele!) îi punem…
(…)
Filosofiei i s-au scris milioane de volume și i se scriu în continuare…
(…)
Marile religii au numai… un volum. Pentru ele simplitatea-i lumină, muzică și… iarbă verde. Doar pentru ele…
(…)
Legătura dintre cauză și efect o poate face, în lumea pământească, numai omul… Așa zic savanții lumii pământești. Nu! Legătura dintre cauză și efect o poate face… muzica.
(…)
În Templele de Cinstire ale Forței Divine (numită diferit de Marile Religii: Dumnezeu, Allah, Buddha etc.), comunicarea cu aceasta se face cântând: cu vocea și /sau cu instrumentul… Muzica este ”Turnul Babel”: poți să cânți în ce limbă vrei, mulți vor înțelege… direct!
(…)
De ce?
(…)
Sunt multe argumente, unele sunt chiar… științifice.
(…)
Rostesc și eu ceva… Îmi trec prin cap ”trăirile” lui Miss Mary Shepherd, eroina din filmul ”The Lady in the Van”, care, probabil, imaginându-se cântând la pian Chopin – Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, șoptea: ”Simt muzica în vârfurile degetelor mâinii… De acolo, în tot corpul… Mi-e mai ușor să cânt, decât să mă rog!” Nu! Aceasta, nu-i o blasfemie! Miss Mary Shepherd făcea, poate chiar fără să-și de seama, unul și același lucru: cântând se ruga! Muzica-i lumină către Lumină. Și, nu întâmplător, inima lui Chopin a fost zidită într-o navă laterală a bisericii ”Sfânta Cruce” din Varșovia… Să fie mai aproape de ”ceea ce nu poate fi contestat”.
(…)
De altfel…
(…)
Fiecare ”ascult muzică” calcă pe un ” nu ascult muzică” și invers. Astfel, fiecare ascultare este o alegere conștientă sau inconștientă… Fiecare ascultare arată intenția și structura sinelui nostru celui mai profund, arată cum ne e ”dansul” vieții noastre pe caldarâmul veșniciei… Fundalul muzical este răsuflarea lui Dumnezeu pentru liniștirea răsuflării noastre…
(…)
(…)
Dar…
(…)
Spuneam că simplitatea-i lumină, muzică și iarbă verde… Și că ierbii verzi călcate îi atașăm un dor nespus… Da! Pentru că avem o misiune pe Pământ, pe Pământul pe care crește firul ierbii… Omul este asemenea firului de iarbă: ”vine” din pământ/lut, spre cer se ridică şi din nou coboară în pământ…
(…)
Firul ierbii este simbolul filosofiei vieții, altfel, viața ne e descrisă de o teribil de inactuală filosofie, acea filosofie care confundă, grosolan, cauza cu efectul…
(…)
(…)
Și tare mult aș simți să-ți mai spun… Dar…
(…)
*
Mi-e grea Pacea
Și Haosul îmi este greu…
*
Mi-e grea Minciuna
Și Adevărul îmi este greu…
*
Mi-e tare grea
Și tare greu…
*
Mai bine îți voi cânta ceva
Să mă audă Dumnezeu!
(D&D-2000)
(…)
Și tu poți să cânți. Când cânți, aburul respirației tale se amestecă, ritmic, cu respirația lui Dumnezeu. Să cântăm!
***
Now, let’s play a duet good and loud! [3]
***
______________________________________________________
[1] Intenție susținută de Nietzsche
[2] Eroina din filmul ”The Lady in the Van”
[3] Hai să cântăm tare un duet frumos (engl.)

Poet și filosof

image_pdfimage_print

***
”Poet și filosof sunt frați gemeni, dacă nu una.” /1/ Gândindu-mă la Noica, aș putea spune că, iubesc prea mult pe acești gemeni, pentru a rămâne printre ei. Dacă rămân printre ei, ajung să-i urăsc… Deh, neîmplinirile!
(…)
Negru-n ceru’ gurii mă dovedesc…
(…)
Dar…
(…)
Nimeni nu-i vinovat de neîmplinirile mele. Limitele interioare mi-s mai dureroase decât orice limită exterioară, dar mă mai liniștește neștiința și nerostirea multor prostii… ”Învățarea și rostirea de vorbe nu folosește la nimic, dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu.” /2/
(…)
Trecându-mi timpul, am înțeles că acesta (timpul) nu-mi rezolvă problemele, nu-mi șterge limitele… El le… ignoră. Atunci, de ce sunt dispus să plătesc, pentru a-mi conserva neinteresanta imagine de sine? De ce nu le ignor și eu? Prea m-au luat ostatic…
(…)
Încerc. Încerc ”ceva” astăzi.
(…)
Oricum, ziua de azi mi-o promit. Today is the day!
(…)
Așa că…
(…)
Îmi voi oferi o prăjitură. Today. Am uitat toate limbile pe care le știam destul de bine… Totuși, creierul meu n-a vrut, în ruptul lui, să uite rețeta prăjiturii nemțești pe care a memorat-o… în limba ei. Eines der besten Kuchen: Apfel-Sahne-Torte mit Pudding! (Was mache ich, wenn der Kuchen zu trocken ist?) /3/
(…)
”Haida-de! Nu mânca prăjitura, îți crește glicemia!” Așa-mi șopti creierul… Ca de obicei.
(…)
Cu gura plină de salivă, concluzionez: creierul meu e vinovat pentru neîmplinirile mele. Aci-s limitele! Iar cel mai bun tratament pentru creier este… timpul. Cu ignoranța lui, cu tot! Cât mai am timp ca să pot exclama: ”Ignoranța e lucrul cel mai comod pe care-l știu, după fotoliul din camera mea de zi!” /4/ și să pot să devin, ce-am visat: un prost cu talent!
(…)
Oare, poezia și filosofia sunt o pedeapsă? Mă pedepsesc pentru că n-am știut să rămân prost? Nu știu. Poate că nici nu-mi plac, prea mult, lucrurile sigure… Cu o excepție: pot ierta viața, pentru că mi-a înșelat așteptările!
(…)
Așa cum pictura este colorată de ochiul pictorului, viața e colorată de creierul meu… Un prost cu talent folosește o singură culoare: roz!
(…)
Și…
(…)
”Curgeau lumini din ceruri roze,
Vocalizau privighetori.” /5/
(…)
Uneori culoarea roz se află în slujba necesității de a trai, nu a celei raționale… Poate că de aceea: ”poet și filosof sunt frați gemeni, dacă nu una.” Ne ajută să ne simțim destinul (”sentir nuestro destino”)…
(…)
Pe final.
Hai s-o discutăm p-aia dreaptă: de câte ori ai fost prost? Dacă n-ai fost, îți doresc sănătate! Eu mi-s sănătos.
(…)
Final.
Negru-n ceru’ gurii mă dovedii.
***

__________________________________________________

/1/ Miguel de Unamuno -„Despre sentimentul tragic al vieții la oameni si popoare” (eseu, 1913)
/2/ Sf. Antonie cel Mare
/3/ Una dintre cele mai bune prăjituri: tort de mere, frișcă, cu budincă! (Ce mă fac, dacă tortul este prea ars?) – germ.
/4/ Alessandro D’Avenia
/5/ Alexandru Macedonski – ”Zori roze”

Sărutul oamenilor

image_pdfimage_print

”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” /1/ Așa… La început a fost Cuvântul, Cuvântul era la Dumnezeu și ni L-a dat nouă că să-l rostim cu buzele… Ca să fie Cuvântul un fel de sărut de iubire al oamenilor. Așa au devenit oamenii dependenți de cuvinte… (Și de iubire…) Iar dependența de cuvinte se tratează cu cuvinte scrise sau rostite, nescrise sau nerostite… Tratamentul durează toată viața și… după aceea. De atunci, ”vorbirea îşi are vremea ei și tăcerea îşi are vremea ei!” /2/
Pentru că fiecare Om a vrut să aibă Cuvântul lui, au fost ”zidite” două morale: morala dogmelor și morala normelor. Astfel, fiecare crede că trăiește independent în Republica Cuvintelor… Dar ”omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală, o primește de sus sau nu o primește deloc…” /3/ De aceea, ”cuvintele povestesc de la o vreme povești pentru cuvinte, pentru cuvintele nefăcute din om, dar care au fugit de la om”, iar ”cuvântul sinceritate începe să râdă în hohote când te aude cum baţi în seiful care te locuieşte”. /4/
______________________________________________________
/1/ Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 1
/2/ Eclesiastul 3:7
/3/ Petre Țuțea – ”Vorbe memorabile…”
/4/ Matei Vişniec – ”Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”

Enjoy the Silence

image_pdfimage_print

***
Un savant renumit propuse unui reporter ca, pe timpul interviului, să tacă amândoi. Interviul dură trei ore. Savantul tăcu trei ore; (tele)spectatorii aşteptară trei ore ca să spună ceva interesant, ceva care ar fi putut să le schimbe viaţa… După trei ore, ce constatară? Că viaţa lor a avut parte de trei ore de… linişte. Au fost, poate, singurele trei ore în care conştiinţa lor s-a odihnit… Şi-a ales până şi conştiinţa calea minimei rezistenţe, creând un gol în mintea (tele)spectatorilor… În aceste ore, mintea lor nu le-a mai fost pe post de sclav. N-a mai luptat pentru gloria proprietarului. Gloria dezvoltării umane uzează. Ne putem distruge gândind și analizând. Dorim prea mult ca să ne deosebim de animale. Mda! Nimeni nu vrea să fie egalul câinelui său de companie…
(…)
Savantul a găsit calea de-ai face căţeii lui de companie… Mulţi s-au simţit jigniţi şi nu prea ştiau de ce. Greu recunoaşte cineva, că i-a plăcut să nu gândească! Greu îşi poate reprima omul dorinţa, de a nu domina prin gândire! Dacă nu are în apropiere o „potaie mică”, tot găseşte pe cineva în familie… „Gândesc, deci exist!” se poate reformula, dacă vom vrea, în „Exist, cum gândesc!”
(…)
Dar…
(…)
Greu îşi poate reprima omul dorinţa de a nu domina prin vorbe! Ar putea fi, totuși, egalul câinelui de companie prin… tăcere. Și-ar putea spune: ”Gândesc, tac, deci exist!” Iar când are chef de vorbă, ar putea să-și audă doar vocea… minții sale.
(…)
Tăcerea nu luptă pentru gloria proprietarului, ci pentru spiritualizarea lui… Ar trebui să vorbească, decât atunci când nu se cuvine să tacă. Oricum, este ”o luptă”… O luptă dură.
(…)
Și…
(…)
Cele mai bune fapte sunt cele fără… glas.
(…)
Revin la ”luptă”. Uneori e dură. E pentru cei puternici. Îmi amintesc monologul Adei de la începutul și de la sfârșitul filmului ”The Piano” (1) …
(…)
”Glasul pe care-l auziți nu este al meu… este vocea minții mele. Nu am mai vorbit de la șase ani. Nimeni nu știe de ce. Nici măcar eu. Tatăl meu spune că e un talent întunecat, și ziua în care îmi voi pune în minte să nu mai respir va fi ultima. Astăzi, m-a măritat cu un bărbat pe care nu l-am întâlnit încă. Curând, fiica mea și cu mine vom pleca în țara lui. Soțul meu a spus că muțenia mea nu-l deranjează. El a scris că, Dumnezeu iubește necuvântătoarele de ce n-ar face-o și el! E bine că are răbdarea lui Dumnezeu… pentru că liniștea ne afectează pe toți până la urmă. Ciudat e că nu mă consider tăcută. Asta din cauza pianului. (…)
Sunt ciudățenia orașului, lucru care mă mulțumește. Învăț să vorbesc. Vocea îmi sună atât de rău, încât mă simt rușinată. Exersez doar când sunt singură și doar pe întuneric. Noaptea mă gândesc la pianul meu de pe fundul oceanului și câteodată mă văd plutind deasupra lui. Acolo jos, totul e atât de nemișcat și liniștit, mă îndeamnă la somn. E ca un cântec de leagăn ciudat și așa e… e al meu. (E liniște acolo unde nu e nici un sunet, e liniște acolo unde nici un sunet nu poate exista: în mormântul rece, în marea cea adâncă.) ”
(…)
Remarcă.
Pocăința este tot ”o voce” a minții noastre. E o tăcere… ”specială”. Și pocăința nu poate duce niciodată la depresie…
***
”All I ever wanted
All I ever needed
Is here in my arms…
Words are very unnecessary
They can only do harm…” (2)
….

_______________________________________
(1) ”The Piano”(1993) – dramă, Regia Jane Campion, distribuția: Anna Paquin, Sam Neill, Holly Hunter, Harvey Keitel Premii Oscar 1994: Cea mai buna actrita in rol principal – Holly Hunter; Cel mai bun scenariu original – Jane Campion; Cea mai buna actrita in rol secundar – Anna Paquin.
Premii Globul de Aur 1994: Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Holly Hunter.
Premii BAFTA 1994: Premiul BAFTA pentru scenografie – Andrew McAlpine; Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Janet Patterson; BAFTA pentru cea mai bună actriţă – Holly Hun)
(2) ”Tot ce-am dorit vreodată
Tot ce-am avut nevoie
Se afla aici, în bratele mele…
De cuvinte nu-i nevoie
Ele fac doar rău…” (engl.)
Depeche Mode – ”Enjoy the Silence”

Conștiința și Subconștientul. Lămuriri… lingvistice

image_pdfimage_print

***
Conștiința și Subconștientul nu sunt substantive. Conștiința și Subconștientul sunt… verbe. Se referă la procese, nu la obiecte… Verbele au forță conectivă. Fiind proprii Ființei-Om nu-s atribute, pot fi (cel mult!) adjective (numai ca parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unei ființe)… Dacă le vom accepta ca ”verbe” nu vom mai avea ”încurcături” lingvistice.
(…)
De exemplu: Conștiința este substantiv de genul feminin la români, la nemți este substantiv de genul neutru: das Bewusstsein. La Subconștient ne potrivim…
(…)
În ceea ce privește Subconștientul, nu-l contrazic cu mânie pe Freud, doar îi reamintesc că, pe vremea lui, Neurologia, față de cea din zilele noastre, era un fel de mașină Turing nedeterministă față de super-computerul Titan…
(…)
Susțin cele scrise, nu numai pentru lămuriri lingvistice, ci pentru ”umanizarea” unor noțiuni. În acest mod, le putem scoate din domeniul abstractului. E drept, pentru reflectarea psihica a realității, omul are nevoie de abstractizare, dar nu-i nevoie ca, pentru luarea unor decizii corecte, să-L bage pe Dumnezeu în laborator… Chiar dacă Dumnezeu nu interzice cunoașterea…
(…)
Cum ar fi, dacă, într-o zi, la ușa laboratorului tău, auzi o bătaie în ușă, deschizi și zărești un bătrânel care-ți spune: ”Salut! Sunt Dumnezeu, aș vrea să intru!” și ți-ar zâmbi? Crezi că, în acest caz, Conștiința ta este un simplu substantiv? Te grăbești cu logica și concluzionezi că Dumnezeu folosește hipnoza?
Nu! Subconștientul acționează/intervine în activitatea proceselor mintale și inima bate mai repede, respiri mai repede… Subconștientul este ”o magazie” de acțiuni… Un fel de predicat… multiplu.
(…)
Cred că mai trebuie să aducem niște ”lămuriri” gramaticii…
(…)
Adică…
(…)
Când predicatul multiplu (Subconștientul) este așezat după Subiect (Omul-Ființă…), pe lângă acordul formal, corectat și recomandat, este tolerat, admis, acordul prin atracție cu primul termen al predicatului (Conștiința?)…
(…)
Dacă, totuși, vei considera Conștiința un substantiv, te rog, ca, atunci când o descrii, să scrii așa: ”Conștiința este frumoasă, atrăgătoare și sexy”. Chiar și folosirea numelui predicativ multiplu e ceva mai mult decât…
***

RĂZBUNARE

image_pdfimage_print

***
„Ura și dorința de răzbunare au ținut pe unii în viață”, șopti bunicul… „Mi-aș fi dorit ca cineva să mă urască toată viața!” continuă el. „Cine-ai fi vrut să te urască, așa de mult?” îl întrebai… „Bunică-ta!”
(…)
Îmi aminti că, de câteva zile, bunicul împlinise 100 de ani. Bunica se prăpădise cu 20 de ani mai înainte… ”S-a dus de tânără!”
(…)
În „chilia” lui de la Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc scrisese: „Dacă te răzbuni îi rămâi dator lui Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni îți rămâne Dumnezeu dator ție”.
(…)
N-aș vrea să-i rămân dator lui Dumnezeu… E greu de plătit… A plăti e mântuire, iar începutul mântuirii e osândire de sine.
***

Curriculum vitae. Competenţe dobândite

image_pdfimage_print

***
Am venit pe lume fără nimic. Voi pleca fără să iau ceva: Domnul mi-a dat, Domnul mi-a luat, fie numele Domnului lăudat! Am venit gol și ud. Apoi, m-au întâmpinat necazurile… De atunci, toți sfinții, toate raiurile și toate iadurile au fost și sunt în mine. De atunci, am fost ce-am simțit, sunt ce simt, voi fi ce voi simți. Nec plus ultra! [1]
(…)
Multe prietenii mi le-am le făcut în copilărie, în școală, în armată… Acestea nu se uită. Specialiștii le numesc grupuri primare. Consider că e o definiție… seacă. Sunt legături afective sincere, pentru că nu-s dictate de vreun interes. Iar altele n-am prea reușit să-mi fac… Le-aș numi grupuri de conștiință.
(…)
Individul-om care am devenit a căutat prietenia semenilor, înaintea desăvârșirii dezvoltării intelectuale… A fost o prioritate a vieții: am avut nevoie de prietenii sincere, înainte ca absurdul să umple lumea mea! O prietenie sinceră ruinează temeliile absurdului…
(…)
Crescând din punct de vedere intelectual, am devenit un straniu arhitect al absurdului. Uneori, sunt un arhitect mândru de eșafodul pe care mi l-am construit… Adeseori, devin un autentic solitar… Pare un paradox al vieții: desăvârșirea morală și intelectuală îmi anulează prietenii; mă duce într-o sferă unde egoul conversează cu… ecoul. Deh! Se știe: prea des, prieteniile omului evoluat devin prietenii de… exhibiționism!
(…)
Ciudată treabă, nu?
(…)
Cum mi-ar fi fost relaționările/conversațiile cu semenii mei, dacă nu… Pentru că buna înţelegere apucă un drum diferit față de drumul consideraţiei…
(…)
Conversațiile omului mai puțin evoluat sunt cele de tip Turn Babel… Dacă n-are prieteni, îi caută cu înfrigurare. Și îi găsește! Apoi, găsesc ei ce să-și spună! Se vor înțelege: convesațiile lor sunt psihocardiologice! ”Este într-adevăr demn de observat cum doi oameni, mai ales dintre cei înapoiaţi din punct de vedere moral şi intelectual, se recunosc de la prima vedere, caută cu înfrigurare să se apropie unul de altul şi aleargă să se întâmpine salutându-se prietenoşi şi voioşi, ca şi cum ar fi vechi cunoscuţi.”[2] Mda! Herr Arthur, ”die Story” ist wirklich… merkwürdig! [3]
(…)
Deci…
(…)
Am izvorât, curg, voi curge, cât va fi voia Ta, Doamne! Cu meandre… Unele mi-au fost alese, altele mi le-am ales, le aleg, le voi alege… După cum mi-s dobânditele competențe… Pentru unele, iartă-mă, Doamne! N-am prerogative de autor al vieții mele… Copyright-ul vieții îți aparține, Doamne! Tu știi, de ce, toți sfinții, toate raiurile și toate iadurile au fost și sunt în mine! Eu, Doamne, doar mi-am tradus și am înțeles, din vreme, expresia: ”L’allegria fa buon sangue!” Am aflat cel mai bun medicament, fără reacții adverse: râsul! Am căutat și reacțiile adverse ale expresiei: ”L’ignoranza fa buon sangue!”… Și-am început să trăiesc în Centrul Tău, contopit cu Sinele Meu și cu Tot Ce Există. Trăiesc, cât sunt în viață pe Pământ! Doar atât. Exclusiv bine sau exclusiv rău nu există decât în mintea mea. Niciodată n-am putut spune: ”Nici nu trăiesc, nici nu mor, mă prefac!”
(…)
Am venit pe lume fără nimic. Voi pleca fără să iau ceva. Domnul mi-a dat, Domnul mi-a luat, fie numele Domnului lăudat!
***
_________________________________________________________________
[1] Nimic mai mult! (lat.)
[2] ”Wirklich merkwürdig ist es, Zeuge davon zu sein, wie Zwei, besonders von den moralisch und intellektuell Zurükstehenden, beim ersten Anblick einander erkennen, sich eifrig einander zu năhern streben, freundIich und freudig sich begrüssend, einander entgegeneileu, als wären sie alte Bekannte.” (Arthur Schopenhauer în ”Aphorismen zur Lebensweisheit”, p. 96, Berlin, 2015)
[3] Povestea-i într-adevăr… stranie! (germ.)
[4] ”Voioșia este cel mai bun medicament”(it.) Vezi și Giuseppe Orru – ”L’allegria fa buon sangue” – Editrice Rogate, Roma (1987)

Când?

image_pdfimage_print

Când?
Când trecutul te-ajunge din urmă
Când prezentul ți-e viitorului umbră
Când vrei să te naști după ce mori
Când te trezești după ce-adormi
(…)
Când?
(…)
Ori… când?

Etichete

image_pdfimage_print

***
Cum ar fi fost, ca Dumnezeu să fi pus o etichetă pe fiecare ființă? Chiar așa, cum ar fi fost? Nu-i era prea greu ca să pună „Maimuță” pe maimuță, „Câine” pe câine ș.a.m.d. Totuși n-a pus etichete… I-a venit greu să pună pe unii oameni eticheta „Om”. Așa a renunțat Dumnezeu la etichete.
(…)
Dar…
(…)
A renunțat Dumnezeu, dar n-au renunțat unii… Confundă ”primus inter pares” (1) cu ”solus inter omnes” (2). Asemenea ”etichete” sunt lipite pe Biserici și pe conducătorii acestora… De ceilalți conducători, nu mai vorbesc… Din păcate, acestea sunt plăsmuiri și reprezintă o organizare de tipul eticismului ipocrit.
(…)
Adică…
(…)
Unii și-au pus singuri eticheta de „Dumnezeu”… Deși le spusese Domnul: „Să n-ai alți Dumnezei afară de Mine!” (3)
(…)
N-aș vrea să sufăr de scepticism igrasios, dar nici n-aș vrea să lustruiesc cununa ”sfinților” (colaci să fie, că babe-s destule, și ”sfinții” umblă cu ”duhul”)… Totuși, nu pot să nu remarc că, atunci când un om își pune eticheta de ”Dumnezeu”, pune, de fapt, eticheta de ”Sfântă” unei desfrânate…
(…)
Și…
(…)
Nu mai vreau ca sentimentele bune să trăiască numai din iluzii… Din păcate, până acum, asemenea constatări sunt dialectice, pentru că nu ignoră întregul.
***

_______________________________________________________________________________________________
(1) ”primul dintre cei egali” (lat.)
(2) ”singurul dintre toți” (lat.)
(3) “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ies. 20, 2-3).

O lume a rezultatelor…

image_pdfimage_print

***
Trăim în lumea rezultatelor. Pentru rezultate bune, în orice, depunem cele mai multe eforturi. Suntem educați pentru competiție. Metodele pedagogice lucrează pentru obținerea de rezultate bune în educație. De fapt, pedagogia induce convingeri. Uneori, induce convingeri false. Se așteaptă un fel efect Placebo… Specialiștii îi zic efect Pygmalion. [1] Rezultatul așteptat: învățăcelul va avea rezultate mult mai bune! E bine, până la un moment dat… Convingerile false sunt îndemnuri adresate unui învățăcel neperformant, de genul: ”Tu ești cel mai bun!”, ”Pe tine contez!”, ”Ești inteligent!” I se inoculează convingeri care se vor transforma în sentimente de încredere. Pentru o perioadă, se pot obține rezultate bune. În timp, convingerile devin ”foarte personale”, ”tradiționale” și pot țintui locului pe învățăcel sau îl pot… îmbolnăvi.
(…)
Convingerile mai pot avea și alte efecte rele: distrug imaginația! Pentru multe domenii ale vieții ”convinsul” este un impostor, un rebut… Un exemplu ușor de înțeles: convingerile politice! Nu numai! Fiind convins că două drepte paralele nu se pot întâlni, își anulează imaginarea că s-ar putea întâlni la infinit… Astfel, matematician bun nu prea poate fi… Convins că ”se va uda”, va ocoli ”băltoacele” vieții… Nu-și mai poate imagina că o ”bălăceală” nu i-ar strica… De fapt, nu va mai putea să se simtă bine fără un motiv.
(…)
Dar, cel mai mare rău îi aduc omului convingerile formate prin auto-motivarea stimulatoare de câștiguri materiale… [2] Acestea se ”bobinează” în individ pentru toată viața. Puțini scapă… Începe lupta convingerilor pentru… certitudini viitoare. [3] O mare greșeală: certitudinile au numai trecut! [4]
(…)
O suficientă sumă de convingeri creează… independență. Doar în viața duhovnicească independența, inconștient, se transformă în… iubire de sine. Monahul este convins că el, dintre toți, îl iubește cel mai mult pe Dumnezeu, că este parte dumnezeiască și, de aceea, vrea să devină cea mai bună variantă de îndumnezeire. Se iubește pentru că-i așa…
(…)
Pentru prea mulți, convingerile dobândesc o nouă dimensiune, unde realitatea și adevărul pot fi percepute la nivelul sistemului nervos central ca o briză răcoroasă pentru orgoliu…
(…)
Convingerile sunt benefice, dacă nu luptă pentru certitudini. [5] Educarea convingerilor pentru un rezultat fericit ar trebui să fie o didactica magna. [6]
(…)
Dacă ne uităm la o baterie fotovoltaică, ne putem convinge că putem funcționa cu ce ne dă Dumnezeu… Așa cum tot încearcă să ne convingă Comenius.
***
__________________________________________________________
[1] Efectul Pygmalion: lipirea unei etichete pe care individul o internalizează (o face să devină parte integrantă a modului său de gândire)
[2] Transformarea ”pur materială” a lui ”pot câștiga” în ”pot câștiga cât mai mult”
[3] Se spune că noi nu iubim certitudinile (moartea ne-o imaginăm ca fiind o certitudine…
[4] Excepții: cele care răspund la întrebarea: ”Ce trebuie cu certitudine?” Răspuns: ”Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și să murim!”
[5] Cu excepțiile de mai sus…
[6] ”Oamenii trebuie iniţiaţi, pe cât este posibil, să nu devină înţelepţi din cărţi, ci din studierea cerului şi a pământului, a naturii. Ei trebuie să cunoască şi să examineze lucrurile prin ei înşişi, iar nu numai prin observaţii şi mărturii străine.” (Comenius – ”Didactica Magna”)

Fragil

image_pdfimage_print

***
Cred că pe fiecare casă poate fi scris ”FRAGIL”. Ca pe coletele poștale… N-am prea văzut case sau ”case” care să ”reziste” mult…
(…)
Și pe noi putem scrie ”FRAGIL”. Ca pe colete.
(…)
Numai că, ”trecând” prin școli, nu ne mai plac etichetele simple… Preferăm celebrul citat din Pascal: ”L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature…” [1], ”Omnia mea mecum porto…” [2] sau, dacă-i prea moartă latina: „I carry all my wisdom with me…” Eticheta depinde de ”tipul” coletului… Pardon, depinde de ”tipul” omului!
(…)
Dar…
(…)
Eticheta ”FRAGIL” dă un răspuns valabil la întrebarea: ”Ce tip de om o fi și ăsta?”
(…)
Și pentru fiecare casă sau ”casă”…
(…)
Acceptând eticheta ”FRAGIL” nu este un eșec, nu-i lașitate, ci dezvoltarea tăriei cotidiene care ne va lăsa să adormim fără gânduri dureroase…
(…)
Să nu uităm!
Fragilitatea cu fragilitate se tratează. Nimic nu-i mai fragil, decât o lacrimă… ”Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă. (…) Uneori, toată natura plânge.” [3]
***
_____________________________________________________________
[1] Blaise Pascal – ”Pensées” (1670), fragment 348 / ”L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature ; mais c’est un roseau pensant. Il ne faut pas que l’univers entier s’arme pour l’écraser : une vapeur, une goutte d’eau, suffit pour le tuer. Mais, quand l’univers l’écraserait, l’homme serait encore plus noble que ce qui le tue, puisqu’il sait qu’il meurt, et l’avantage que l’univers a sur lui, l’univers n’en sait rien.”/
[2] ”Tot ceea ce am duc cu mine” (lat.)
[3] Nichita Stănescu

Esențe

image_pdfimage_print

***
Concizia este esența rațiunii, sufletul ei. C-ar fi sufletul ei susține Shakespeare, iar ca să-l contrazic nu-mi permit.
(…)
Uite…
(…)
Obligând individul ca să fie ”așa și nu altfel”, societatea, prin repetiție, îl obligă, de fapt, să fie ”în anumite feluri” și să nu fie ”în alte feluri”. ”Așa și nu altfel” suferă de lipsa conciziei, deși nu pare să fie… așa. Astfel, omul este cobaiul irațiunii, al prejudecăților, cu motivarea că ”așa trebuie”… Totul, în numele rațiunii… În numele rațiunii, nu în esența ei. Numai că, ar fi bine ca esența rațiunii să fie ”vameș” la granița dintre mântuire și anxietatea /spaima veșnicei odihni. Ar fi bine…
(…)
De ce?
(…)
Prea multele reguli care ne cer să fim ”așa și nu altfel” nu ne simplifică existența, ne sufocă cu prejudecăți și ne fac să trăim, de fapt, cu anxietatea mântuirii… Chiar și utilizarea necorespunzătoare a lui ”a trebui” este irațională. Ne putem simplifica existența, dacă ne-am convinge că „a trebui” poate fi folosit, cu rațiune, numai în două situații: ”trebuie să-L iubim pe Dumnezeu” și ”trebuie să murim”… Restul, nu-i… musai.
(…)
”A trebui” este acțiune concisă, nu-i dezlânare… E forță. Nu-i bine să-l lăsăm sub puterea imaginației, pentru că ”năvălim” în prea multă idolatrie. Folosirea lui este esență de rațiune. Aș spune, cu puține cuvinte: este tangență de real cu mistic! Ca viața.
(…)
Sau…
(…)
”Raţiune, iubire, putere de voinţă sunt lucruri desăvârşite, sunt cele mai înalte puteri, sunt esenţa absolută a omului ca om şi scopul existenţei sale”[i].
(…)
”Logicianul: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima.” [ii]
(…)
Concluzie.
”Repeziciunea” unei singure vieți nu te lasă să faci… totul. Fii concis! Iar dacă îți supui intelectul rațiunii, n-ar fi rău ca acesta să fie susținut de credință, fără să uiți că libertatea este esența acesteia și că libertatea există dincolo de gardul pe care ți l-ai ridicat.
(…)
Să nu uităm: esența gardului nu-i oiștea, ci limita!
***
_________________________________________________
[i] Ludwig Feuerbach – ”Esenţa Creştinismului”
[ii] Eugene Ionesco – ”Rinocerii”

O cale

image_pdfimage_print

***
O criză de realism presupune să-ți devii propriul… calomniator.
(…)
Dacă ți se întâmplă, o să afli că nu ești influențat de lucrurile în sine, ci percepția ta asupra lor, percepție dictată, de cele mai multe ori de un… desfrâu emoțional. Desfrâul emoțional are o acută nevoie de libertate. Numai că, liber ești când nu simți nevoia libertății… Și când ți-ai devenit calomniator ești pe drumul pocăinței, chiar dacă auto-calomnierea este puternic… egocentrică. Ai devenit un fel de monah care are nevoie de canonul lui.
(…)
Atenție, calomniază-te cât vrei, dar nu te auto-deprecia! Hipertrofierea eului te lasă fără identitate. Nu-i bine să ”conștientizezi” nonsensul vieții, dar poți să descoperi absurdul și acceptarea existenței limitate… Nu te învinovăți că nu cunoști sau nu înțelegi străvechiului mit al lui Sisif.
(…)
Totuși, căutarea sensului vieții nu este numai o problemă a filosofilor, este o condiție a definirii identității noastre. Auto-calomnierea este o cale.
***

Pentru a trăi

image_pdfimage_print

***
Pictasem un tablou cu doi îndrăgostiți. Îi zărisem la intrarea blocului și m-am gândit că asemenea sentimente trebuie să le… imortalizez. Fundalul era uni-închis… Nu știu de ce. Oricum, mimica îndrăgostiților atrăgea… Fundalul, parcă, nici nu exista.
(…)
În realitate, peste trei ani, îndrăgostita a născut. Îndrăgostitul trăia o altă poveste de dragoste. Cu chelnerița barului unde-și ”trecuse” ultimii doi ani…
(…)
Nu demult, i-am revăzut la intrarea blocului. Mimica lor m-a făcut să revăd, mai întâi, fundalul tabloului… Uni, închis.Acesta devenise elementul principal al compoziției
(…)
Pe moment, m-am gândit să nu mai pictez. Pictam numai iluzii.
(…)
Totuși, mi-am amintit că am nevoie de o activitate cu un dublu aspect: unul sensibil, material, care face legătura cu viața materială și un altul rațional și formal, care să facă legătura cu idealul moral. E posibil, așa cum cred artiștii și Schiller (1), să fie o activitate estetică…
(…)
Eu cred că este o activitate creatoare de iluzii pentru… a trăi. I-aș da dreptate lui Kierkegaard (2) privid raportul dintre frumusețe și bunătate… În artă se poate ”odihni” eticul, chiar dacă viața nu-i numai amestec de sfințenie și harismă.
(…)
(…)
Așa că…
(…)
Mă răzgândesc.Voi mai picta. Se poate trăi numai cu pronia lui Dumnezeu.
___________________________________________________________________

(1) Briefe”, 25
(2) Gr. Popa – ”Existență și Adevăr la Soren Kierkegaard”, Sibiu, 1940 (studiu)

Epidemia. Mic tratat despre înstrăinare

image_pdfimage_print

***
”Mama a murit la nașterea mea. Tata ar fi putut da vina pe mine. N-a dat. Sau a dat. Nu știu… Nu vreau să știu.”
(…)
Încercând să învăț limba franceză, am descoperit un text care începea așa: ”Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut être hier, je ne sais pas. J’ai reçu un télégramme de l’asile: «Mère décédée. Enterrement demain. Sentiments distingués.» Cela ne veut rien dire. C’était peut-être hier. ” /1/
(…)
N-am putere ca să traduc acest text. L-am visat de prea multe ori…
(…)
Ba, mai mult, la un examen, am ”nimerit” acest text și pe autorul lui… L-am rugat pe profesor, ca să aleg alt bilet… ”Care-i motivul?” I-am răspuns, cu primele fraze de mai sus, adăugând (voind să-l contrazic pe Nicolae Iorga): ”Prin înstrăinarea față de mine însumi n-am căpătat nici consecvența, nici stăruința, nici caracterul și nici iubirea oamenilor. De aceea, pentru mine, înstrăinarea nu-i o jertfire. La curs, ne-ați spus, apăsat, că Iorga a avut dreptate, considerând-o așa… Alții, cum ar fi Camus, descriu «starea de înstrăinare» ca fiind ignoranță, nepăsare… Nu pot trata, în acest sens, un asemenea subiect!”
(…)
Simțeam înstrăinarea că-i nenorocire născută din nenorocire. Din nenorocirea primordială… Și, cred că, de atunci, omul își tot spune: ”Pentru ce trăiesc? Ca să mor? Atunci, să mă sinucid? Nu pot, mi-e frică! Să aștept, până vine moartea? De asta mă tem încă şi mai mult. Atunci, trebuie să trăiesc, dar pentru ce? Şi nu pot să scap din acest cerc vicios!” /2/
(…)
Dar…
(…)
Mai târziu, am aflat câte ceva…
(…)
Înstrăinarea nu-i nenorocire pentru toți… Uite…
(…)
”Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce trăim? (…) Cred cu fermitate că am aflat răspunsul. M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză sfântă, pentru idealul măreţ pe care mi l-am făcut. Şi, în sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu, cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.” /3/
(…)
Iar…
(…)
Pentru unii e o… alegere. Principiile societăţii contemporane le-au devenit ”o epidemie” care i-ar putea distruge și i-ar putea îndepărta de la ceea ce este esenţial, viaţa… Preferând să se înstrăineze – chiar pe locurile unde s-au născut și îmbătrânesc – combat ”epidemia”… Eh, uite așa, nenorocirea poate fi și o necesitate… vitală!
(…)
Cei care preferă să se înstrăineze pe alte locuri, ca să combată ”epidemia”, de cele mai multe ori, nu îmbătrânesc… Astfel, nenorocirea poate fi o aventură… mortală!
***
_____________________________________
/1/ Albert Camus – ”L’étranger”- Roman (1942)- Paris: Les Éditions Gallimard
/2/ L.N.Tolstoi – ”Cazacii și alte povestiri”, 2000
/3/ Grigore Caraza – „Aiud însângerat”

Anxietate fără obiect

image_pdfimage_print

***

M-a întrebat cineva, ieri: ”Care este lucrul cel mai important pe care l-ai învăţat, ca să nu-ți pierzi minţile?” M-am blocat! N-am putut răspunde imediat. Era să-mi pierd… minţile! Era… Dar, am zărit trecând, pe lângă mine, maşina de la pompe funebre. Şi-am ştiut…

(…)

Da, am ştiut! Mi-am revenit… Astăzi sunt bine. Mult mai bine! Scriu ca să nu uit: nu-mi voi pierde minţile, pentru c-am devenit bun prieten cu moartea! Moartea înţelege că un bun prieten n-o va trăi pe pământ… Ştie că-mi sunt un biet chiriaş în trup.

(…)

Răspunsul mi-a tratat anxietatea ”fără obiect”, făcând-o și mai… ”fără obiect”. Acțiunile mele (zilnice) vor considera atacurile de panică amuzamentul care va băga industria farmaceutică în… faliment. Cu o asemenea stare, pot fi membru în consiliul de administrație al oricărui spital de nebuni. Un bun prieten cu moartea, râde fără motiv, în cel mai credibil mod!

(…)

Apropo de râs…

(…)

Înainte de a te certa cu cineva, spune-i oponentului o glumă. Dacă are simțul umorului, va râde și vă veți împăca. Dacă nu, încetează! Nu porni cearta! Așa că, mergi înainte, fără să-l privești! Cel care n-are umor, nu merită nici măcar o ceartă… Oricum, cearta împinge adevărul în prăpastie… El nu e în stare să trăiască liber și are nevoie de cearta cu tine ca să-și arate asprimea. Viața îi este mâhnicioasă. Cearta lui îi este un mod de a fi. Nu te opri! Mersul pe lângă el îți va înviora gândirea și vei putea să-l ignori în liniște. Până la urmă, cum ne șoptește Shakespeare: ”soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune”…

(…)

În toate cazurile gluma trebuie să fie ca ”sarea-n bucate”: nici prea-prea, nici foarte-foarte!

(…)

Simțul umorului: îți permite să privești altfel lucrurile, poți să-ți ignori insuccesele fără să-ți pierzi demnitatea, ți-e suport -în caz de necaz- pentru supraviețuirea spiritului solitar, îți face suportabil adevărul spus sau care ți se spune…

(…)

Pentru racordare la adevăratul tu, umorul este cel mai bun tratament ca să scapi de tine însuți/însăți, refăcându-ți axa eu-sine…

(…)

Când nu poți sau nu-ți permiți să râzi ar fi mai bine să… taci. A tăcea este poate fi calea spre minimă rezistență a conștiinței…

(…)

Uite…

(…)

Un savant renumit propuse unui reporter ca, pe timpul interviului, să tacă amândoi. Interviul dură trei ore. Savantul tăcu trei ore; (tele)spectatorii aşteptară trei ore ca să spună ceva interesant, ceva care ar putea să le schimbe viaţa… După trei ore, ce constatară? Că viaţa lor a avut parte de trei ore de… linişte. Au fost, poate, singurele trei ore în care conştiinţa lor s-a odihnit… Şi-a ales până şi conştiinţa calea minimei rezistenţe, creând un gol în mintea (tele)spectatorilor… În aceste ore, mintea lor nu le-a mai fost pe post de sclav. N-a mai luptat pentru gloria proprietarului. Gloria dezvoltării umane uzează. Ne putem distruge gândind și analizând. Dorim prea mult ca să ne deosebim de animale. Mda! Nimeni nu vrea să fie egalul câinelui său de companie…

(…)

Savantul a găsit calea de ai face căţeii lui de companie… Mulţi s-au simţit jigniţi şi nu prea ştiau de ce. Greu recunoaşte cineva, că i-a plăcut să nu gândească! Greu îşi poate reprima omul dorinţa, de a nu domina prin gândire! Dacă nu are în apropiere o „potaie mică”, tot găseşte pe cineva în familie… „Gândesc, deci exist!” se poate reformula, dacă vom vrea, în „Exist, cum gândesc!”

(…)

Dar, minţile măreţe fac din gânduri scopuri nobile, celelalte nu fac decât dorinţe cu priorități imediate… Prioritară este dorința de-a conduce… Aşa că, multe minţi ar trebui să se odihnească! Dacă mă gândesc la câte minți nu se odihnesc nici cu medicamente, constat că, adesea, boala e mai tare decât știința!

(…)

Acțiunile frenatoare (asupra minților neodihnite care conduc) pot ajuta la scoaterea societății din echivocul omniprezent. Cum? Păi, prin (a)ducere la tăcere… Totuși, e greu ca să liniștești o ”conștiință” aproape vidă de responsabilități morale… Dar, metode sunt: unele științifice, altele… empirice! Trebuie trecut, de la faza ”discursului asupra metodei”, la faza a doua: ”recursul la metodă!” După ”recurs”, mințile neodihnite (care au condus!) vor plânge, pentru că nu se mai găsesc ”în dicționare”. Acțiunile frenatoare încep prin ”însingurarea” dorințelor cu priorități imediate…

(…)

Acțiunile frenatoare sunt negocieri între creier și inimă.

(…)

Oricât ar încerca spiritul să evolueze şi, apoi, să dicteze acţiunile, nu poate depăşi inima. Inima trebuie să fie cel mai bun colaborator al creierului. Din această colaborare rezultă bunătatea manifestă. Inima are rolul principal! „Toţi oamenii pot fi măreţi… pentru că toţi oamenii îşi pot sluji semenii. Nu îţi trebuie o diplomă universitară pentru a fi de folos. Nu trebuie să acorzi corect subiectul cu predicatul pentru a-ţi ajuta semenii. Tot ce îţi trebuie, în acest scop, este o inimă plină de iubire, un suflet născut din dragoste.[1]”

(…)

O inimă mare poate înmuia o inimă împietrită şi o poate transforma într-o inimă la fel de mare. Îmi amintesc de Jean Valjean, cel din „Mizerabilii”… El a furat argintăria dintr-o biserică. Când poliţia l-a prins şi l-a adus la biserică, episcopul l-a salvat, spunându-le poliţiştilor că el a fost cel care i-a dăruit obiectele din argint, ba chiar i-a mai dat câteva suporturi din argint de faţă cu poliţiştii. Jean Valjean a amuţit! Bunătatea episcopului l-a impresionat până la lacrimi. Şi, i-a rămas bunătatea în suflet! De fapt, această bunătate exista ascunsă în sufletul lui, la fel ca în inima tuturor oamenilor, împreună cu alte calităţi precum frumuseţea şi adevărul… Tot Hugo ne mai spune că iubim prin măreţia inimii noastre. Numai deschizând inima noastră, o putem deschide pe a altora… Inima trebuie să fie uşa bunătăţii, cu o singură stare: deschisă!

(…)

„Mângâie-te că n-ai talente mari; precum te mângâi, când nu eşti în slujbe mari. Prin inimă poţi fi deasupra şi-a unora şi-a altora.” [2]

(…)

“Cu ea ne-alegem ce ne place;

Frumosul, bunul sau destinul…

Împunsături de simț ne face

Căci ea decide ce-i sublimul.”[3]

(…)

Să nu uităm: sufletul este inima inimii! [4]

(…)

Inima este independentă de trup, creier și de existența umană propriu-zisă; ea comunică cu ceea ce aș numi minte cosmică având, în consecință, o manifestare de voință liberă și pentru că-i liberă este (contrar la ceea ce credem despre ea)… conștientă. Omul trebuie să fie ființă conștientă, să-și înțeleagă existența personală și integrarea ei în univers (adică, să aibă conștiință!). Trebuie să fie cu ușa bunătății deschisă. Prin ușa bunătății intră și-și stabilește locul de ființare moralitatea transferată, prin bună colaborare, din… creier.

(…)

Inima va fi multă vreme ”centrul” unei întrebări: ”Ce este inima?” Răspunsul nu poate fi o simplă menționare a adresei de locuitor al cuștii toracice… Și, totuși, răspunsuri se dau… Acestea pot depăși cadrul (strict) științific și se îndreaptă spre speranța că inima este… o minune. Iar ”cine speră minuni, să-și întărească credința!”[5] Unii o fac. Astfel, prin bunătatea din inimă, pot fi deasupra şi-a unora şi-a altora… ”Inima omului este făcută pentru un bine nemărginit.”[6]

(…)

”Binele nemărginit” este capitolul copleșitor al oricărui ” tratat despre filosofia inimii ”. Îl va citi și-l va înțelege un suflet născut din dragoste…

(…)

Dar…

(…)

…”Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi.” [7]

____________________________________________________________

[1] dr. Martin Luther King jr.

[2] Vauvenargues

[3] Daniel Aurelian Rădulescu

[4] Valeria Mahok

[5] ”Wer Wunder hofft, der stärke seinen Glauben!” (Goethe, ”Faust”, 5056)

[6] Alfons de Liguori

[7] Mihai Eminescu – ”Epigonii”

Despre cartea de vizită

image_pdfimage_print

***
Când aduni ani, cartea ta de vizită ar trebui schimbată… Va cuprinde numele, prenumele, grupa sanguină, factorul RH și denumirea bolii cronice care îți dă ”bătăi de cap”… Trebuie să cuprindă și numărul de telefon al unei persoane apropiate: soția/soțul, fiica/fiul, o prietenă bună/un prieten bun… Pentru că ai învățat multe în viață, știi și ordinea în care trebuie scrise persoanele/informațiile importante…

(…)

O carte de vizită completă este necesară, nu trebuie purtată ca accesoriu… Are valoarea unei secunde care a înseamnat o viaţă salvată…

(…)

Pentru ”alte informații”, există și o carte de vizită cu valoare universală: bunul simț! Nu trebuie tipărită, trebuie… întipărită!

***

Reveriile materiei din comorile lui Brâncuși

image_pdfimage_print

***

În Dicţionar de simboluri (J. Chevalier, A. Gheerbrant): cocoșul este “în mod universal simbol solar, pentru că glasul său anunță răsăritul soarelui”. Aşa scrie în dicţionar.

(…)

În Oltenia sălășuiește o ”vietate” care are altă menire: anunţă apusul soarelui! Numit şi ”Cocoșul jienesc” sau ”Măiastrul de Jiu”, acesta este amfibiu și trăiește între ținuturile momârlanilor și insuliţa de lângă Masa Dacică.
(…)
Cei mai tineri cred că este strămoșul raftingului pe Jiu… (…)
(…)
Specialiştii de renume mondial (deh!) ne spun că Brâncuşi chiar lui i-ar fi „tăiat” Masa… I-ar fi pus ”tuturigii” scaune!
(…)
Și Coloana i-a dedicat-o cocoșului jienesc… Să-i amintească cât de strâns de gât a fost! Unii zic că-i chiar izvorul mirării nesfârşite…
(…)
Alții, atraşi de cântecul său (ca un cor de iele!), se aruncă de pe Podul Jiului… Ca să-l prindă… Ghinion! Nimeni n-a înotat mai repede… De aceea, Masa Dacică se mai numeşte şi Masa Tăcerii… Este o masă de pomenire!
(…)
Pentru acești amatori de ”nautice”, Brâncuşi a ridicat și Poarta Sărutului. A ultimului sărut! Lângă foișor…
(…)
Aci, în foișor, orchestra chindisește atmosfera cu: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!” Este refrenul de recviem al celor care s-au crezut logofeți de obiceiuri…
(…)
Și refrenul pentru cei care știu că sublimul poate fi trăit și-n climat eroto-thanatic, și-n trăirea intensă a reveriilor materiei din comorile lui Brâncuși, și-n simplitate…
(…)
Sunt comori la care, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu.
(…)
Astfel, ”simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată”… Iar ”arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte”.
(…)
Uitându-mă în această ”oglindă”, pentru o clipă, m-am gândit la ”Măiastrul de Jiu”… Și fredonez:
”Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.” /1/
***

***
_____________________________________________________________
/1/Nichita Stănescu – ”Ce bine că eşti”

Sensul. Mic tratat despre mers

image_pdfimage_print

***
Motto: ”După ce-am descoperit că viața nu are nici un sens, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un sens.” (Lucian Blaga – ”Pietre pentru un monument”)
***

Un prieten: – Unde mergi?

Eu: – Unde-oi vedea cu ochii!

Și așa făcui, până începui să merg… pe loc. Mă lăsase vederea…

***

Când nu mai vede, omul poate să meargă… pe loc. O să-l cuprindă certitudinea că, deși nu înaintează, nu dă înapoi…

(…)

O să-și uite maniile și o ”să-i facă cu ochiul” realului.

(…)

Va fi momentul când dezamăgirea o să-l onoreze și va putea să dea cunoașterii imaginație. Poate rosti: ”Ceea ce este alb, nu poate deveni alb!” [1]

(…)

Revin la mers.

(…)

Pe mine, când îmi era mersul-mers, mă frământa numai istoria evoluționară a oului și a găinii… Acum, când merg pe loc, pot fi avocatul pro bono al platonismului….

(…)

Deci pot fi și avocatul găinii…

(…)

După ce-am descoperit că ”a trăi” înseamnă ”a merge”, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-i dau mersului un sens… Când ”merg pe loc”, merg spre certitudini…

***

______________________________________________________________________

[1] În opinia lui Aristotel, lucrurile albe sunt anterioare albiciunii, deoarece existența albiciunii este pur și simplu un fapt al existenței lucrurilor albe. În concepția lui Platon, albiciunea este anterioară lucrurilor albe, deoarece existența lucrurilor albe este pur și simplu un fapt al participării lor la albiciune. (Johnathan Barnes – ”Aristotle”, 1982, Oxford University Press)

Sufletul unității dipolare

image_pdfimage_print

***
Motto: “Dark, dark my light, and darker my desire”. Theodore Roethke

***
Sumbre în luminile tot sumbre
Mi-s dorința şi vederea…
Sufletul arzând îmi face tumbe
Ca musca-n fierbințeala verii și aiurea…
Îmi bâzâie eul, fără a decide
Sufocat de ne-răspuns…
Eu mi-s eu sau cine?
Un om căzând, ieșind din al fricii abis…
Cu mintea împotriva mea şi cu Dumnezeu în gând
Mi-s unu-n Unul pe aripi de vânt…

***
Sufletul omenesc este oglinda lumii. Are iluzii aşa cum pasărea are aripi: este ceea ce-l susţine! Îmi plac oglinzile… Leibnitz și Hugo! Călăuze…
***

Prima dată. Mic tratat despre frământări

image_pdfimage_print

***

Îmi place roșul, și galbenul, și albastrul. Culori… Nu-mi amintesc pe care am văzut-o ”prima dată”. A fost neimportant pentru mine, mic fiind și urmând să cresc…
(…)
Când am cunoscut pentru ”prima dată” dragostea și am privit pentru ”prima dată” moartea, știu? Ar fi important pentru mine ca să știu, adult fiind…
(…)
Ieri, am crezut că ”prima dată” a fost… Astă-noapte, un somn-sfetnic-bun mi-a spus că ”prima dată” a fost… Acum, cred că ”prima dată” a fost…
(…)
Uf! Anii vor trece și voi avea numeroase ”prima dată”, încât nici n-o să mai știu dacă ”prima dată” a fost aievea sau dacă îmi amintesc numai ”prima dată” care îmi convine… Deh! Frământări.
(…)
De ce am frământări?
(…)
Un răspuns mi l-aș putea da: am aflat că timpul nu se poate măsura în zile și ore, așa cum se măsoară banii în unitatea monetară și diviziunile ei, pentru că banii sunt la fel în fiecare zi, iar fiecare zi e diferită și, poate fi, în fiecare zi, o altă ”primă dată”! Uneori, poate fi într-o oră o altă ”primă dată”… Alteori, nu-i nici după obșteasca uitare… Timpul se măsoară mai bine în ”prime dăți”… Adică se măsoară în frământări.
(…)
Deci fiecare ”prima dată” are frământarea ei. De aceea, frământările sunt… amintiri. De aceea frământările sunt unități de timp. Și sunt tot ce duce omul cu el.
(…)
Așa înțeleg ”omnia mea mecum porto” [1]…
(…)

Deci fiecare ”prima dată” are frământarea ei.
(…)
Uite… Mă tot frământ cu mintea…
(…)
De ce mi-s negre picioarele de noapte?
De ce mi-s mâinile cupe de sâni?
De ce mi-s voce stinsă acoperită de șoapte?
De ce mi-s privirea poftei ochilor nebuni?
De ce mi-s respirație de simțuri în sânge?
De ce mi-s tot ce n-am știut să fiu?
De ce mi-s picioare, mâini, privire, voce care nu plânge?
De ce mi-s viitorul care m-apasă de când mă știu?
De ce mi s-a umflat buza?
De ce mi s-au stricat murăturile?
De ce lumea se frământă pe străzi?
De ce-mi frământ mâinile?
De ce mă tot frământ cu mintea?
(…)
Chiar așa, de ce?
(…)
Pentru că astăzi este ziua frământărilor. Om și frământări. Aș vrea să devin vegetarian, dar, dacă voi mânca o plantă carnivoră, mai sunt vegetarian? O frământare! Sau… De ce verifică fricoșii cireașa de pe tort? Are, în locul codiței, un fitil? Altă frământare!
(…)
Frământările ne aleg pe noi sau noi pe ele? Uf! Tot frământare! Sunt plin de frământări și, parcă, din nimic mi s-au stârnit. Sau nu chiar din nimic? Hm!
(…)
Expansiunea ecologică a omului a avut loc pe baza acumulării de conținut cultural, rezultat al unui control al fluxurilor de materiale, energie și informație. Paradoxal sau nu, aceste fluxuri pot distruge sistemele ecologice și psihicul uman. „Sufletul omului e ca un val – sufletul unei națiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi tulburi și noaptea cu aeru-i brun și cu norii suri domnește asupra mărei și a valurilor ei – ea doarme monotonă și întunecată în fundul ei care murmură fără înțeles” [2]
(…)
În primă fază, frământările sunt speranțe negative, mai ales când uit că orice senzație este disponibilă în orice moment… Este suficient să mă ”canalizez” asupra ei… Mie, ”canalizările” îmi sunt reguli.
(…)
Da! Trebuie să-mi schimb regulile!
(…)
Uite, mi-aș impune o regulă: ”Primesc critica oricui, dar îmi rezerv hotărârea de-a nu critica un dușman de treabă și de-a nu aproba un prieten ticălos!” Cred că îmi va fi mai bine, dacă înlocuiesc frământările cu hotărâri… Așa voi avea în jurul meu cât mai puține persoane pe care mă frământă gândul să le numesc intruzive. Oare, e bine? Iarăși mă frământă ceva: regula presupune alegeri raționale, regulă care mi-ar da satisfacții profesionale, dar îmi poate anihila bucuria de a trăi… Deh! O mare frământare: respectarea regulilor!
(…)
Nu pot scăpa de frământări, orice aș face! O soluție ar fi: să mi le declar… prietene! Până la urmă, chiar îmi sunt! Ele îmi stopează încercările de-a fugi de ”impulsurile” care vin din mine: emoții, imagini mentale, gânduri… Totuși, frământările îmi amintesc că-s om și că nu-i cazul să mă sabotez, încercând să nu mai mor…
(…)
Pot să reduc numărul frământările, cu una: frământările nu ne aleg pe noi sau noi pe ele, ne sunt date! Frământările îmi sunt date pentru ”a face”. Pot să pun în practică vorbele Sfintei Scripturi: ”Orice-ai face, fă-l cât poți mai bine”. Frământările le voi canaliza și altfel: spre creșterea energiei active a voinței!
(…)
Frământările omului sunt neliniștile sufletului. Iar ”sufletul omenesc este o parte din intelectul divin și deci când spunem că sufletul omenesc percepe una sau alta nu spunem decât că Dumnezeu, întrucât se manifestă prin natura sufletului omenesc sau întrucât constituie esența sufletului omenesc are cutare sau cutare idee” [3].
(…)
Dar…
(…)
Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.” [4]
(…)
Și…
(…)
Oare, ce mă fac, când voi avea niște frământări clandestine? Ei, și? Nimic din ceea ce este omenesc, nu-mi va rămâne necunoscut… ”Cunoașterea” o voi destăinui duhovnicului, spre blagoslovire… Apoi, abia o să mai am timp să mă mir că exist, și să mă bucur că… sunt. Și să știu că nu voi scăpa de frământări… Degeaba scap de Scylla, dau de Carybda…
***

Concluzii.

1. Știu că viața nu trebuie irosită în frământări mărunte, dar nu pot să nu mai am una: de ce nu are Soarele mâini? Dac-ar avea, i le-aș strânge tare… Până i-ar mai scădea arșița…

2. O frământare mare: când un om strigă după ajutor, de ce sunt preocupați cei din jur ca să-și acopere urechile? Lor nu le place roșul, nici galbenul, nici albastrul?

3. A îndruga frământări verzi și uscate e mai bine decât… nimic. Viața este suma frământărilor, nu-i suma nimicurilor! Iar frământările iau ca martori Cerul și Pământul și nu-i bine să-ți pui capul sănătos sub Evanghelie… Deh! Frământările sunt… totul. Restul este ignoranță. După cum vedem…

***
_________________________________________
[1] ”Eu duc cu mine tot ce am.”(lat.)
[2] Mihai Eminescu – ”Geniu pustiu
[3] Baruch Spinoza – ”Etica
[4] Nichita Stănescu – ”Sunt un om viu

Axiomă.Mic tratat despre pierderi

image_pdfimage_print

***

Speranța moare ultima? Poate… Iubirea, niciodată! Axiomă.
(…)
”Câți ani ai?” La întrebare, răspunsul corect ar fi: ”Niciunul!” Da… Pentru că i-ai pierdut pe toți și… Aceasta este pierdere continuă… Poate c-ar fi mai bine să fii întrebat: ”Cât ești de bătrân?” Da… Doar că n-o poți pune unui copil, iar celui mai în vârstă îi amintești de-o piedere dfinitivă: piederea vieții! Inventând timpul, oamenii își măsoară piederile… Tot timpul piedem ceva. Un singur ”câștig” poate să ne crească: iubirea! Iubirea e răsuflare de suflet. Se pare că nu toți câștigă ceva… Unii, da! Alții răsuflă din ce în ce mai puțin… Speră să nu fie ultima… Până la… ultima.Alții,”din mormânt ieșind,la mormânt iarăși mergând”, ne lasă, ”afară”, iubirea lor…

(…)

Deci speranța poate muri ultima, iubirea, niciodată! Este un adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși… Axiomă.

***

Ce făcuși, Excelență?

image_pdfimage_print

***
Mă întâlnii, acu, pe seară, cu un foarte cunoscut demnitar… O dădurăm ”pe oltenește”…
-Ce făcuși, Excelență, auzii că demisionași?
-Da, îmi dădui demisia!
-De ce-o făcuși?
-Fui șantajat!
-De cine fuseși șantajat?
-Fusei șantajat de… ”lipsa studiilor”! Mă uitai în oglindă și mă… convinsei!
Fu pentru prima dată când înțelesei ce-i o criză de realism… Îi zisei:
-Adică, după ce te priviși în oglindă, începuși să te scuipi, până nu te mai văzuși?
-Mda! Asta făcui! Altă întrebare?

(…)

Da! După criza de realism a Excelenței Sale, îmi amintii o poveste…

(…)

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii… Împăratul surâse, soarele surâse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie; vinul curgea din butii sparte și chiotele despicau bolta cerului.” /1/
***
Poveștile sunt frumoase.
***
__________________________________________
/1/ Mihai Eminescu – “Făt-Frumos din Lacrimă

Mic tratat despre zâmbete

image_pdfimage_print

***

Încercăm de multe ori să fim convingători. Când nu reuşim, ne facem duşmani. Un neinformat îţi devine repede duşman… Se spune că arta de a fi convingător presupune să-ţi deschizi mintea şi urechile şi să-ţi închizi gura.

(…)

Mie, adesea, îmi înflorește un zâmbet tâmp! El mă apără de duşmani… Bună protecție! Totuși, îmi apare prea… brusc. Moderația mea emană prudență… Zâmbesc: numai un liber cugetător e un prudent autentic! ”Singura virtute specială a guvernării este prudența”, ne spune Aristotel.

(…)

Zâmbesc din nou: mi-s bun de guvernant! Îmi mai trebuie puțină lașitate… Un fleac: lașitatea e sora prudenței! Îi știu adresa!

(…)

Deci…

(…)

Trebuie să m-apuc de politică! Da! Sunt convins și v-am convins. Zâmbesc. Tâmp! Zâmbetul meu tâmp îmi va rezerva numai dușmani de… treabă. Unui dușman de treabă, nu-i bine să-i spui că are cap de vită. Așa că, voi fi prudent și laș, în același timp! Iarăși, zâmbesc… De această dată, zâmbetul meu tâmp e… autentic. De politician. Gata! Deja, destinul mi-a amestecat cărțile și pot să joc la… cacealma!

(…)

Ce mai, pot să fiu Prim-Ministrul dumneavoastră! Deja, mi-e creierul de 1830 grame… Cât al unui epileptic… Are suficientă greutate, ca să-mi permit să fiu ”limba de pantof” a Șefului meu de Partid…

(…)
M-a desemnat!Îmi pare rău, că n-aveți noroc pe lume! Mefistofelnic, vă zâmbesc…

(…)

Am soarta sărmanului Dionis, când a găsit cartea vechiului profet Zoroastru: ”năvălesc” în sfera visului!

(…)

Bruh!

(…)

”Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?” /1/

***
___________________________________
/1/ Mihai Eminescu – ”Cugetările sărmanului Dionis”

Mic tratat despre îndumnezeire

image_pdfimage_print

***
Nimănui nu-i face plăcere să i se spună că-i bătrân. Chiar dacă se spune: cine n-are bătrâni, să-și cumpere! (Brrr! Urâtă expresie! Bine, că s-a cam ”demodat”…) Bătrânul este perceput ca un profesionist al așteptării: așteaptă să treacă timpul! Și o face cu mare părere e rău. Puțini, prea puțini o fac… cu talent.
(…)
Omenirea n-a găsit (încă!) o soluție corectă, pentru omul care îmbătrânește… Societatea umană are o atitudine scandaloasă față de omul vârstnic. Practic, îi arată limitele! Pe cale administrativă, îl obligă să muncească, să producă până nu mai poate… Apoi, îl trimite, la finalizarea unui proiect în care crede, la moarte!
(…)
În țările dezvoltate s-au construit ”garaje de lux” pentru bătrâni… Oare, ”garajul” este soluția? Acum se crede că da… Gândind în termeni de eficiență economică, pe lângă un ”garaj”, se mai poate construi și o fabrică de scutece… Aici vor lucra tineri, până se vor muta și ei la… ”garaj”.
(…)
Se mai poate schimba ceva? Cred că da, dacă vom observa, mai întâi, că nici cel care muncește și nici pensionarul nu sunt liberi, nu sunt fericiți… De fapt, tragedia îl cuprinde pe om de la naștere: crede că nu i se dă un loc pe pământ… Deși, întregul Pământ l-a dat Dumnezeu omului… Dar, omul vrea locul lui, loc clar delimitat: un loc cu coordonate geografice!
(…)
Ce-i de făcut?
(…)
Păi, ”locul” omului, clar delimitat, nu-i determinat prin coordonate geografice, ci este determinat de… îndumnezeirea [1] lui. Dacă omul ar fi conștient de aceasta, n-ar mai fi nici tânăr, nici bătrân… El, pur și simplu, ar fi! [2] Timpul va fi scos din ecuație sau, cel puțin, poate fi stăpânit de înțelegere… Ar înțelege că ”nici” nu este o negație, ci o transcendere către pozitiv, iar conștiința ar fi o conștiință de ceva: harul îndumnezeirii e mai presus de fire, de virtute și de cunoștință! Deși omul știe că bătrânul Universului e Dumnezeu, uită că acesta nu s-a născut… și nu va muri. Adică, Dumnezeu nu e legat de timp! Omul uită și de îndumnezeirea lui și… (se) îmbătrânește!
(…)
Aceasta-i soluția: omul nu trebuie să uite de îndumnezeirea lui! N-ar mai fi bătrân… ”Omul”, așa cum ne spune Sfântul Grigore Palama, ”ar fi bine ca să-și depăşească în har barierele conceptuale”.
(…)
Îndumnezeirea omului trebuie să fie mai mult decât un obiectiv de existenţă eclesiologic…
(…)
Să nu uităm: ”dacă e o greutate să crezi în Dumnezeu, e o absurditate să nu crezi! [3]”
(…)
Până atunci, bătrânul va fi perceput [4] numai ca un profesionist netalentat al așteptării, pe care, cine nu-l are, îl poate achiziționa… De multe ori, poate fi găsit, duminica, la biserică.
(…)
Final.
Insist să cred că suntem parte din Dumnezeu, iar îndumnezeirea n-o consider ca un plagiat al Omului în propriul rol, pentru că ne-au fost date toate drepturile Autorului… Și întregul Pământ l-a dat Dumnezeu omului… E loc pentru toți.

***

________________________________________________________
[1] ”Îndumnezeirea nu este produsă de către om, ci este oferită lui ca dar al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este scopul creării omului. Omul a fost plăsmuit pentru a se face părtaș firii dumnezeiești. Îndumnezeirea nu suferă descriere. Nici aceia care au gustat-o în viața lor pământească nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice încercare de a se face referire la ea. Dar orice astfel de încercare se mărginește la spațiul lumii create și nu poate pătrunde în natura ei reală.” (Georgios Mantzaridis – ”Îndumnezeirea”- www.crestinortodox.ro)
[2] ”Omul este o fiinţă teandrică. Are o viaţă divino-umană, în care umanul şi
dumnezeiescul sunt realităţi care nu se exclud, ci se află într­-o reală comuniune,
ca între suflet şi trup.Ca fiinţă inconfundabilă cu celelalte creaturi, omul se
distinge prin „eul” său, care stă la temelia existenţei lui, ca o parte necreată,
ţinând de Dumnezeu şi eternitate, deosebindu­-se de orice altă fiinţă din lume.”
(Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău, „Relaţia Dumnezeu-om în teologia Părintelui
Profesor Dumitru Stăniloae”, Revista Teologică, nr. 1/2012, p. 72-96)
[3] Voltaire
[4] Această percepție scindează emoțiile omului de somatic. Se știe că neexprimarea emoțională favorizează dezvoltarea tulburărilor somatice. Practic, acel om (bătrânul), e perceput ca fiind aproape mort…

Mic tratat despre criminali

image_pdfimage_print

***

Of, Doamne, ”nefericită-i țara care are nevoie de eroi” [1]!
(…)

Se spune că, de obicei, omul moare așa cum trăiește. Sunt oameni care au trăit nevinovați și-au murit așa. Ei sunt lacrimile de pe fața morții.

(…)

Voi, vinovaților cum veți muri? Mai sunt niște simple formalități administrative? Ori, sunteți morți, deja…

(…)

Dacă n-ați murit, voi o să muriți de… nerăbdare! De nerăbdarea lumii!

(…)

Dacă va exista ceva de condamnat, întotdeauna va exista și ceva de iertat… Pentru cei nevinovați și pentru cei vinovați, mă voi ruga.

(…)

Amintesc : ”Pe criminalii neidentificați îi știe Dumnezeu. EL nu-i obligat să-i ierte!”

***
___________________________________________
[1] Bertolt Brecht

Mic tratat despre campioni

image_pdfimage_print

***
Se spune că ”viitorul aparține celor care cred în frumusețea propriilor vise” [1] Da! Doar că mai trebuie și o frumusețe, pe măsură, a sufletului…
(…)
De mic, am fost un mare amator de tenis de câmp. Mulți ani, m-am antrenat zilnic. Până la marea dezamăgire… Aproape toți, dintre cei cu care joc, returnează mingea unde nu-s eu… Inechitabil! Eu servesc unde-s ei!
(…)
Poate că ar trebui să execut un serviciu mai ”tăiat”… Pentru reciprocitate… Dar nu-mi iese serviciul ”tăiat”!
(…)
Constat că, deși îmbătrânesc, nu știu mai multe… Așa-i în tenis? Nu știu. Cred că nici nu vreau să câștig. Atunci, de ce sunt dezamăgit? Nu! Nu trebuie… Ar trebui să mă bucur de jocul meu suferind; suferința mi-aduce răbdare, răbdarea încercare și încercarea nădejde. Într-o zi, se vor lovi de mine toate mingiile! Viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice.
(…)
Campioni… Mulți vor să fie campioni. A fi campion este o formă elementară a experienţei umane. În viața omului civilizat ea nu şi-a pierdut (deloc !) forţa originară. Oamenii, chiar de la naștere, vor să fie… campioni la ceva, de parcă omul se educă și trăiește numai pentru competiție. Câștigul se manifestă, în mod real sau imaginar, sub diferite forme, dar, indiferent de modul de realizare, campionul beneficiar se află sub tensiunea unei emoţii violente, care, pe moment, îl face să aibă o concepţie dramatică despre toate lucrurile… Își schimbă brusc fizionomia, culoarea feței și privirea îi devin transfigurate de pasiunea câștigului.
(…)
Campionul, în timpul competiției, amestecă dragostea cu ura, frica cu speranţa… Cu greu poate exista un contrast mai mare decât între această transformare a campionului și starea omului necuprins de asemenea ambiții… Succesul este generatorul unui stres colosal, care, prin repetiție, arată lumii că posesorul este ”viul” care se grăbește să… moară.
(…)
Totuși, viața are nevoie de un anume tip de campioni: campioni competiției zilelor ei! Un asemenea campion este mai înțelept astăzi decât ieri și mâine față de astăzi. Campionilor înțelepciunii li se adaugă, în măsura în care nu sunt aceeași, campionii bunătății și cei ai iubirii…
(…)
Viața are nevoie (mare!) de campioni la bunătate… „Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.”[2]
(…)
Evident, mare năpastă-i un campion al răutăților! Aici este un campion multiplu: clasa politică!
(…)
Lumea dă sfaturi… Mai bune sau mai rele. Eu, gândind ca un Președinte, ”găsesc că nici un scop nu merită osteneala unui efort”[3], îi spun clasei mele politice o poveste:
”Plutarh povesteşte că într-o zi Pyrrhus îşi face planuri de cucerire. „Vom merge mai întâi să supunem Grecia“, spunea el. „Şi după aceea?“ întrebă Cinéas, sfătuitorul său. „Vom cuceri Africa“. „Dar după Africa ?” „Vom trece în Asia, vom cuceri Asia mică şi Arabia.” „Şi după aceea?“ „Vom ajunge până în Indii“. „Şi după Indii?“ „Ah — răspunse visător Pyrrhus — după aceea, mă voi odihni!“.
Înţelept fiind, Cinéas mai puse, cu deplin temei, o ultimă întrebare: „Atunci, de ce nu te odihneşti, începând de acum?“[4]
(…)
Sfatul meu bun pentru clasa politică: vă rog, să deveniți cugetători ai opțiunii ! Al acestei opțiuni! Dacă nu am fost clar: odihniți-vă, nătărăilor (proștilor, neghiobilor, tâmpilor, tonților, nătângilor, netoților, nerozilor, năucilor etc.)! Nu vă mai agitați, pentru că ne nenorociți! Tot ce faceți, nenorocește! Așa că, somnul clasei politice este o acțiune revoluționară! Nu vă mai faceți onoare din defectele pe care nu voiți să le îndreptați! Fiți, prin adormire, revoluționari! Fiți campioni la… somn!
(…)
Alt fel de campioni…
(…)
Uneori, citim câte ceva interesant pe scările metroului (deh!), de multe ori chiar în toaletă (iah!)… Și pe Facebook! Nu prea putem să scriem pe scările metroului sau în toaletă… Pe Facebook, putem! Pe Facebook devenim cititori sau chiar scriitori… Tremur de emoţie, când mă gândesc că o să văd un ”C.V.” care va avea la rubrica ”realizări”: citesc şi scriu regulat pe Facebook, sunt campion la like-uri, cercetătorii au studiat cultura Facebook şi mi-au decernat premiul „Likeman-ul anului!”
(…)
Nu se va mai spune despre cineva că are “şcoala vieţii“, ci că are… “şcoala feţii“… Când îl vei întreba ce face, îţi va răspunde (fulgerător!): ”book!”
(…)
Un popor ar trebui, totuși, să fie campion la… cultură. ”Un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat.” [5] Cum s-ar fi exprimat Kant, dacă ar fi cunoscut ”cultura Facebook”? El n-a ”prins” nici metroul… Toaletele vremii lui n-au contribuit la dezvoltarea culturii, așa cum se străduiesc să contribuie astăzi…
(…)
«Un popor cu facebook-cultură și copro-cultură (cu ”anti-biografie”, după caz) este un popor ușor de manipulat!», ar fi putut spune… Hm! Eu pot să spun că m-a apucat criza de realism…
(…)
Totuși, viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice. Dezideratele etice sunt necesare, cu precădere, pentru eliminarea urii care e generată de competiție… Da! Un campion stârnește invidie și… ură.
(…)
Nu pot uita privirea unui fost competitor… Cu ani în urmă, am susținut ”o competiție”, pentru a ocupa un post la un institut din Roma… Candidații erau din mai multe țări… La intrarea în sala de concurs, am simțit o privire care, pur și simplu, mi-a produs o stare de rău… Acolo, se afla un concurent-rus cu care mă mai înfruntasem, cu câțiva ani mai înainte, la competiție școlărească desfășurată la Universitatea de Stat din Moscova M.V. Lomonosov… Adică, la el acasă… Atunci, am avut marea șansă să câștigăm, noi, românii… Desigur, nu m-a uitat… I-am văzut privirea… inumană. L-am recunoscut și eu. Era un tip bine pregătit… Și erau destule motive să mă tem… Școala rusă, după părerea mea, este cea mai bună din lume. Cu toata acestea, n-am simțit ură pentru competitor. El, da! Mai târziu, mi-a spus că ”l-a ars stomacul”, când am intrat în sală. ”Cred că ura m-a făcut să pierd, a doua oară, o competiție! Din clasa întâi și până-n clasa a X-a, când am terminat liceul, am fost ”educat” numai pentru a fi campion. Nu mi-a educat nimeni… eșecul! Mai târziu, am aflat că răutatea dobândită – prin competiții- îmi face… mult rău! Și celorlalți! Cer iertare!”
(…)
Mărturisirea poate confirma: câștigul se manifestă, în mod real sau imaginar, sub diferite forme, dar, indiferent de modul de realizare, campionul beneficiar se află sub tensiunea unei emoţii violente, care, pe moment, îl face să aibă o concepţie dramatică despre toate lucrurile; își schimbă brusc fizionomia, culoarea feței și privirea îi devin transfigurate de pasiunea câștigului…
(…)
Revin… Viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice. Dezideratele etice sunt necesare, cu precădere, pentru eliminarea urii care e generată de competiție… Fără deziderate etice, competiția mutilează sufletele care au fost înnoite prin ”deprinderi și stăruințe statornice de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă” [6], biruind diversele ispite venite din partea Celui Rău…
(…)
Și…
(…)
Viața are nevoie de un anume tip de campioni: campioni competiției zilelor ei! Un asemenea campion este mai înțelept astăzi decât ieri și mâine față de astăzi. Campionilor înțelepciunii li se adaugă, în măsura în care nu sunt aceeași, campionii bunătății și cei ai iubirii…
***
______________________________________________________________________________________

[1] Eleanor Roosevelt
[2] Ludwig van Beethoven
[3] SIMONE DE BEAUVOIR, Pyrrhus et Cinéas, în volumul ”Pour une morale de l’ambiguité”, Gallimard, Paris, 1966, pag. 234
[4] SIMONE DE BEAUVOIR, Pyrrhus et Cinéas, în volumul ”Pour une morale de l’ambiguité”, Gallimard, Paris, 1966, pag. 223
[5] Kant
[6] Arhiepiscopia Ortodoxă Romană a Vadului, Feleacului și Clujului – ”Învățătură de credință ortodoxă”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003

Mic tratat despre modestie

image_pdfimage_print

***
Pentru om, chiar dacă acțiunile lui au un caracter trecător, modestia ar fi bine ca să-l însoțească permanent.
(…)
Octavian Paler și Napoleon [1] nu considerau modestia o virtute. ”O invocă, de regulă, indivizii cu însușiri mediocre…”[2] Eu nu țin să denigrez modestia și aș voi să reformulez… Așadar, cu modestie pentru modestie, încerc o ”apărare”…
(…)
Mai întâi, dau exemplul Cosmosului: niciun Cer de-al său nu vrea să fie Stea! Pentru Împărat: ”il y a pire que la modestie, c’est la peur de l’orgueil” [3].
(…)
Frica de mândrie e pentru oamenii puternici… Frica de mândrie e frică de Dumnezeu, adică e începutul credinței…
(…)
Deosebirea între oameni constă, în mare parte, în inteligența observării modestiei semenilor. Omul, căutând modestia oamenilor, caută un suflet neotrăvit… Inteligența observării modestiei oamenilor este acțiune de ecologizare a conștiinței… Posesia modestiei e dovadă a curățeniei sufletești, e conștiință curată și-i slavă pentru creația lui Dumnezeu… Și când faci filozofie, și când vrei să conduci lumea, trebuie să atingi problemele valabile. Iar, când le discută, filosofii o fac ”destul de anost”[4]…

(…)
Să nu uităm: pentru om, chiar dacă acțiunile lui au un caracter trecător, modestia ar fi bine ca să-l însoțească permanent!

(…)

Cu modestie, aș relua un sfat kantian: ”Privește în persoana aproapelui tău pe cineva egal cu tine în demnitate și abține – te de-al face unealtă pentru ajungerea scopurilor tale egoiste.” Astfel, ”două lucruri îți vor umple sufletul de admirație și de temeri nesfârșite: cerul înstelat de deasupra ta și legea morală din tine”
(…)
Dacă tu crezi că Omul este zidit de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui (vezi Facerea, 1,27), atunci îți poți imagina Marea Modestie a lui Dumnezeu! Niciodată nu s-a lăudat că te-a creat… Și, nici nu-ți spune că din iluzia Lui ai devenit deziluzia Lui…
(…)
Cum am devenit modest? Uite…
(…)
Într-o noapte, pe la trei, în visul meu, toți oamenii arătau la fel… Nu mai ştiam cine era bărbat sau femeie și nici cine era cutare sau cutare… Semănam! Transpiram… Ce coșmar! Nu mai știam pe cine iubeam, am iubit, voi iubi… Pe toți, nu puteam! Visând că nu mai iubeam de-a valma, am devenit mai „restrictiv”… Am început să mă cred modest.
(…)
Nu eram, totuși, sigur…
(…)

Am visat că L-am întrebat pe Dumnezeu:

– Ce mă fac, Doamne? Pe cine să iubesc acum?

– Pe tine, fiule! De tine, eşti sigur că eşti tu!

(…)
M-am calmat: știam pe cine o să iubesc! M-am convins să iubesc cu modestie: pe mine și pe cine sunt sigur că merită…
(…)
Ah! În timp ce visam, sunase ceasul! Pentru prima dată, nu suna numai pentru că trebuie, ci pentru ce trebuie… Mă apucase, deja, o mare modestie! Fusese momentul trecerii de la intuiționism la pragmatism, cu exagerarea faptelor de conștiință… Încet-încetișor, m-apucase bolșevismul metafizic, fără pretenții apriorice de originalitate, chiar dacă mă aflam într-un moment unic al devenirii cu stare de maxim potențial: nu mai dormeam pe scânduri ude! [5]
(…)
Visând trecerea de la intuiționism la pragmatism, cu exagerarea faptelor de conștiință, am devenit… modest.
(…)
Modest fiind, nu știu ce sfat să dau. Poate că ar trebui să visăm mai mult… Sau ar trebui să înlocuim lașitatea din noi cu modestia, ca dovadă a curățeniei sufletești…
(…)
Cum se poate înlocui lașitatea? Dificil de răspuns…
(…)
Dar…
(…)
Nu mai ştiu când, îmi spusesem că lașitatea este o formă de existenţă direct proporţională cu adaptarea la mediu…
(…)
Da! Oamenii preferă să fie laşi, crezând că o să sufere cât mai puţin… Se pot înșela: cei care conştientizează că sunt laşi, suferă mai mult! Da, dar suferința poate reda lașilor bunul simț! Dacă îşi vor reprima și posibilul curaj de-a suferi, devin laşii-laşilor… Se opun speranței c-ar putea trăi demni!
(…)
Un „nazist” care ar vrea să extermine toți laşii, ar deveni utopicul-utopicilor! Ar fi inconştientul care vrea… solitudine. O asemenea solitudine ar fi consecinţa unei revoluţii autentice…
(…)
Uf! Totul a început din puțin… La începuturi, a fost puțină lașitate pe pământ. Apoi, lașitatea a devenit obișnuință și ”obișnuința-i o mare surdină!”[8]
(…)
Lașul vrea să fie sclav: prizonier al legilor, credul al libertății și un maestru al așteptării. Un adaptat la mediul… oamenilor. Modestia nu-i prea este de folos…
(…)
Cred că la acest folos se refereau Paler și Napoleon, neconsiderând modestia o virtute, virtute pe care o invocă, de regulă, indivizii cu însușiri mediocre…
(…)
Dacă nu-ți place să te facă Paler sau Napoleon mediocru, nu fii modest! Eu îți reamintesc –pe scurt- niște elemente definitorii ale parafreniei [9]:
– caracterul fantastic al temelor delirante, cu pondere majoră a imaginarului;
– juxtapunerea unei lumi imaginare realului, în care individul continuă să se adapteze bine;
– menţinerea îndelungată a nucleului personalităţii;
– predominanţa limbajului asupra acţiunii;
– o forță pulsională anormală a instinctelor (hiperactivitate, trăiri afective de o intensitate deosebit de puternică, productie imaginativa si interpretativa sau halucinatorie etc).
Recitind aceste elemente definitorii, poate își schimbi părerea și te vei convinge că paranoicii nu cred în modestie. Ei n-au fost –niciodată- modești… Și când faci filozofie, și când vrei să conduci lumea, trebuie să atingi problemele valabile…
(…)
Un răspuns: lașitatea poate fi înlocuită cu smerenia. Iar smerenia este… modestie. Adică: (re)cunoașterea propriei nimicnicii, mustrarea de sine, frica de Dumnezeu… Adică, e greu să fii modest.
(…)
Așadar, cu modestie pentru modestie, am încercat o ”apărare”…
(…)
Și, mai întâi, să urmăm exemplul Cosmosului: niciun Cer de-al său nu vrea să fie Stea!
***
_______________________________________________________________
[1] ”Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.” – Napoleon
[2] Octavian Paler – ”Convorbiri cu Octavian Paler” (2008)
[3] Georges Perros – ”Papiers collés” (1960)/”Mult mai rea decât modestia, este frica de mândrie.”
[4] Constantin Noica – ”Jurnal filozofic”- Ed. Humanitas. 1999
[5] ”A dormi pe scânduri ude”, după părerea ”zămislitorului lumii de plumb” (George Bacovia),subliniată și de Lucian Blaga în ”Încercări filosofice”, înseamnă ”a cânta deznădejdea”:
Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

[8] Samuel Beckett – ”Așteptându-l pe Godot” (1953)
[9] Parafrenie (Med.): Boală psihică prezentând simptome caracteristice paranoiei și schizofreniei. [Gen. -iei. / < fr. paraphrénie, cf. gr. para – lângă, phren – minte]. sursa: DN (1986)

Mic tratat despre plusvaloare

image_pdfimage_print

***
Se spune că ne amintim de Dumnezeu când dăm de necazuri. Credem că necazul declanșează ”judecata pe sine” [1]. Apoi, încep regretele că n-am fost împlinitori desăvârșiți ai poruncilor lui Dumnezeu…
(…)
Cred că avem necazuri tocmai ca să ne reamintim de Dumnezeu. Necazurile ne sunt date, ca să acceptăm judecata lui Dumnezeu, nu ca să ne judecăm pe sine…
(…)
De altfel, necazul poate fi o consecință a judecății Lui. La necaz, e bine ca să-L simți în inima ta pe Dumnezeu, nu slava deșartă (dată de o minte materialnică!) înfăptuită prin sute de pomelnice, pupături de sfinte moaște și icoane… Cred că ne este greu să înțelegem că slava deșartă este ”înaintemergătoarea mândriei”, așa cum o numește Sfântul Ioan Scărarul. Iar mândria este năvălitorul sălbatic peste ostașii care au câștigat câteva bătălii pe câmpul de luptă al virtuții…
(…)
Știi, pe Dumnezeu nu poți să-L lingușești! El știe că ești viclean. Cum tu nu poți să-ți scoți din cuget faptele, cum crezi că le poate uita Dumnezeu?
(…)
-Ești pierdut?
(…)
– Nu! Simte în inima ta un dram de credință ca să poți spune: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” și, poate, vei auzi răspunsul tainic și amețitor: ”Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit!”
(…)
Dar…
(…)
Descoperirea vieții este mare provocare. Fie că suntem, fie că nu suntem educați spre descoperire, noi, oamenii, avem trei opțiuni:
– să descoperim viața prin dobândire de cunoștințe nereligioase (în procesul învățării, al cercetării, al muncii etc.);
– să descoperim viața prin meditație religioasă, ca rezultat al unor activități religioase;
– să descoperim viața prin desfrâu.
În descoperirea vieții, omul încearcă toate opțiunile… Numitorul comun al fiecărei opțiuni este plăcerea dobândirii.
(…)
Da! Chiar și desfrâul are plăcerea dobândirii: plăcerea de a dobândi obișnuințe nenaturale care, printr-o proastă punere în lucrare a unei potențialități naturale, se transformă în… patimi.
(…)
Omul, ca unitate existențială, evoluează prin dobândirile sale…
(…)
În ce sens?
(…)
În sensul depărtării sau apropierii de păcatul omniprezent. Păcatul este reperul de poziționare pentru viață. Adesea, descoperirea vieții începe prin fuga de păcatul încercat…
(…)
A fugi este mare provocare.
(…)
A fugi este o stare cuprinzătoare de viziune metafizică [2] și religioasă. În fond, omul cât trăiește, învață să fugă… de păcat. E drept, unii sunt mai leneși: au nevoie de un antrenament în regim de forță… morală!
(…)
De multe ori, omul fuge și de singurătate… Dar…
(…)
Nevoile (cărora le trebuie împlinită satisfacerea) scot omul din singurătatea lui…
(…)
Abraham Maslow [3] s-a gândit să ne spună că oamenii au nevoi stringente și că acestea trebuie satisfăcute… Le-a clasificat, în funcţie de importanţa lor pentru fiinţa umană, pe anumite nivele. Numai când atinge un anumit nivel de satisfacere a nevoilor, omul trece la altul…
(…)
Așa să fie? Nu. Nu putem ignora importanța științifică a unor cercetări, dar lămuririle trebuie să le găsești… singur.
(…)
Omul caută un alt nivel de nevoi și când nu e mulțumit de satisfacerea nivelului atins. Putem spune că și insatisfacțiile sunt purtătoare de progres? S-ar putea spune… Dacă nu dau dezechilibrare psihică.
(…)
Adică satisfacțiile și insatisfacțiile plimbă omul de la un nivel de nevoi la altul… Adesea, se iau de mână într-o omenească dualitate. Poate că Maslow ar fi făcut bine ca să ne expună și o patologie comparativă a nevoilor… Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost plin de răni de la înțepăturile vârfului piramidei lui…
(…)
Revin la omeneasca dualitate: rezultatul cel mai elocvent al combinației satisfacție-insatisfacție este singurătatea. Omul ajunge aici datorită/din cauza acestei combinații. Este o combinație bine-rău: combinația vieții! Instituțiile, create de om ca să-l protejeze, îl sfătuiesc, la ieșirea în aglomerarea umană: „Nu abordați persoane necunoscute, decât în cazuri de maximă urgență!” Practic, îl îndeamnă să fie singur în… mulțime. Adică, o combinație bine-rău…
(…)
Așa… Revin și la nevoi.
(…)
Alergând între nivelurile de satisfacere a nevoilor (fiziologice, de securitate, de apartenenţă, de stimă, de autoîmplinire) nu se îndreaptă spre ideal, ci fuge de… singurătate. Fiecare nivel presupune… interacțiuni umane. Satisfacerea nevoilor este un teribil pretext… de socializare. Deci, nevoile scot omul din singurătatea lui… Paradoxal, chiar și când singurătatea este o mare… nevoie: ”nevoia de nivel spiritual!” [4]
(…)
Există și singurătate colectivă (alta decât singurătatea în doi!)?
(…)
Se pare că da! Lumea există şi… devine!
(…)
De aceasta se ocupă instituțiile statului prin… ”nivelul de trai” [5], ponderea majoră a combinației satisfacție-insatisfacție fiind… cognitivă. Numai că, nu pot fi sigur asupra priorităților… Care-i prioritară: singurătatea oamenilor sau singurătatea guvernamentală? Aici trebuie multă… cercetare trans-modernistă și trans-istorică, nu o simplă alternativă la… neînţelegerile ştiinţifice (adică, nu un simplu ”Mic tratat despre singurătate”!).
(…)
Aș fi vrut să scriu (în acest ”Mic tratat…”) că singurătatea ar putea fi o valoare morală care ne furnizează sentimentul libertăţii în finitudine. Aș fi scris, dacă imperialismul eului n-ar ceda în faţa aspiraţiilor sufletului…
(…)
Mda! În acord cu ideile lui Durckheim [6]: ”Omul este sfâşiat între limitarea sa în finitudine şi elanul său spre infinit; împărţit între eul lui, ale cărui sens şi scop se situează în existenţă, şi Sinele lui profund înrădăcinat dincolo de existenţă. Numai integrarea celor două permite realizarea unei totalităţi armonioase.”
(…)
E clar: nu mi-e simplă revelarea absolutului în relativ! Pentru aceasta îmi trebuie liniștea singurătății. Pentru orice, aici e cam mult zgomot!
(…)
Lângă mine-i Lumea. Cu treburile și ”zgomotul” ei…
(…)
Lumea a mers cum a mers, până când oamenii s-au „specializat” în treburile ei. Necazuri iniţiale a avut fiecare individ, dar viaţa era colectivă… Apoi, după „specializări”, s-a inversat: a devenit o viaţă de individualităţi! Adică o viaţă fără univers („Nu există univers decât în colectivităţi…”- Nae Ionescu). Un Egoism Universal.
(…)
Principiile lui călăuzitoare se găsesc în „Manualul de Pradă” sub deviza: „Sans génie et sans esprit!”, colectivul de redacţie fiind Clasa Politică cu „specialiştii” ei. Cum spuneam cândva: un manual pentru o lume bogată-n săraci de suflet!
(…)
Uf! Clasa Politică și corectitudinea ei…
(…)
Nu există corectitudine politică. Există o cosmetizare a unor activități, pentru distrugerea tradițiilor verificate de trecerea timpului. Ceea ce se consideră a fi corectitudine politică este o estetizare utopică a morbidului, cu un rezultat imediat: nivelarea culturală și socială, ateism și viciu!
Tradițiile verificate sunt distruse prin:
1. proclamarea autonomiei omului față de Dumnezeu (să ne amintim de Kirilov, personaj din cartea Demonii a lui Dostoievski: ”Dacă Dumnezeu nu există, atunci eu sunt Dumnezeu!”;
2. destrămarea și slăbirea micilor comunități organice (distrugerea ”localului”) și a relațiilor de adâncime dintre oameni prin crearea unei societăți tehnologice ”științific organizate” (sunt eradicate trecutul și rădăcinile… );
3. spălarea și anestezierea conștiinței, stimularea dorințelor și repudierea oricărei autorități (în ”totalitarismul violent” prin reeducare, în ”totalitarismul blând” prin contra-cultură);
4. dezrădăcinare și experimentări halucinogene;
5. sfârșitul maturității și slăbirea autorității părinților (în programele TV pentru copii, de multe ori, ”personajul rău este o persoană adultă care deține autoritatea”);
6. sensibilizarea față de victime”(de multe ori, sunt victime sau grupuri minoritare de victime create artificial) și eradicarea ”prejudecăților” (pentru eradicare se recomandă folosirea specialiștilor sociali, considerându-se că prejudecata este trăsătura principală a ”personalității autoritare”…);
7. ”tot ce e personal este politic” (teorie a lui Gramsci care scria în Caiete: ”totul este politic”);
8. infantilizarea societății (discreditarea bătrâneții: ”Părinții au nevoie de părinți!”);
9. revoluția în plan lingvistic (vulgarizarea accentuată a limbii în mass-media, cuvintele pierzându-și, încet-încet, sensul real);
10. distrugerea familiei;
11. globalism economic.

Deci, nu există corectitudine politică. Observăm că e o formă de totalitarism sau ”religia marxistă a Noii Ordini Mondiale”. [7] Este utopie.
(…)
Dar…
(…)
Are un dușman de moarte: creștinismul!
(…)
Creștinismul îl alătură pe Om lui Dumnezeu, confirmându-i îndumnezeirea. De fapt, aceasta este adevărata valoare a unui om…
(…)
Acesteia, tu, omule, îi poți adăuga… plusvaloare.
(…)
„Valorezi atât cât te apreciezi.”[8] Atât! Altfel, te depreciezi… Valoarea nu aşteaptă numărul anilor, aşa că, fă-ți valoare și apreciază-te de mic! Mare fiind, singura ta valoare va fi aceea pe care ţi-ai dat-o. Nu-ţi dai, nu ai! Sau invers…
(…)
Când ţi se spune: „te-ai schimbat!”, răspunde: „m-am valorizat!” Îndrăznela de a-ţi adăuga valoare, îţi va folosi mai târziu, când nu vei mai avea nevoie de aprecieri… Atunci, mintea ta poate influența, direct, realitatea crudă. Poate că nu vei atinge valoarea supremă, poate că nu vei deveni sfânt ca Sfântul Vitalie [9]…
(…)
Sfântul Vitalie ziua muncea, iar noaptea, cu banii câștigați, mergea la bordel. Închiria o prostituată și toată noaptea purta cu ea discuții duhovnicești… Pe multe le-a convertit! A influențat, direct, o realitate crudă!
(…)
„Viața nu are limite, cu excepția celor pe care ți le impui singur.” [10] Și cu excepția morții… Să ţii cont, doar, că în timp ce tu te valorizezi, ceilalţi există! Ajută-i să nu-şi trăiască moartea! Ajută-i să fie în normal, iar tu, tu poţi să ieşi din banalitatea aceasta… Chiar dacă vei trăi marea dramă a spiritului, nu trebuie să lași forțe imense minților neevoluate! Nu există loc pentru “las’, că merge şi aşa!” Ajută și… Doamne-ajută!

(…)
Plusvaloarea pentru viață este suplimentul de credință adăugat… credinței.

***

________________________________________________________________________
[1] Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi,înaintea lui Dumnezeu.
Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! -(”Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, 14, 22)
[2] ”Metafizica nu duce la mântuire, cum ar duce de pildă experiența religioasă; ea duce numai la împăcare.” (N. Ionescu – ”Curs de metafizică”)
[3] Abraham Maslow, un bine cunoscut fenomenologist, a dezvoltat o teorie clasică a nevoilor umane, considerată a fi o alternativă la interpretările psihanalitice şi behavioriste ale comportamentului uman
[4] Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor. (”Psalmi”, XLVI, 1-2)
[5] Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiții istorice date. ”DEX ’98”
[6] Karlfried Graf Durckheim – ”La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité” – Le Courrier du Livre; Édition: 5e édition (2013)
[7] William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori) – ”Corectitudinea politică ”religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale” (Editura Rost, București, 2015)
[8] F. Rabelais (1532)
[9] ”Un Sfânt care și-a consacrat viața mântuirii prostituatelor este Vitalie (prăznuirea 22 aprilie). Acesta a fost călugăr și își petrecea ziua muncind,iar de banii câștigați se ducea la bordel. Nimeni însa nu știa adevăratul motiv pentru comportamentul atât de ciudat al lui Vitalie. De aceea „se sminteau de dânsul toți și în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te așteaptă desfrânatele!” Și scuipau asupra lui”. Alții îl sfătuiau să se căsătoreasca cu una dintre ele și sa nu mai necinstească cinul monahal umblând pe la bordeluri. Sfântul însă răbda toate acestea și nu le răspundea nimic.” (http://www.ortodoxiatinerilor.ro)
[10] Les Brown – Leslie C. „Les” Brown (n. 1945) este un autor de literatură motivațională

Un straniu arhitect al absurdului

image_pdfimage_print

***
Multe prietenii ți le faci în copilărie, în școală și, pentru unii, în armată… Acestea nu se uită. Specialiștii le numesc grupuri primare. Consider că e o definiție… seacă. Sunt legături afective sincere, pentru că nu-s dictate de vreun interes.
(…)
Individul-om caută prietenia semenilor, înaintea desăvârșirii dezvoltării intelectuale… Este o prioritate a vieții: omul are nevoie de prietenii sincere, înainte ca absurdul să umple lumea lui! O prietenie sinceră ruinează temeliile absurdului…
(…)
Crescând din punct de vedere intelectual, omul devine un straniu arhitect al absurdului. Uneori, devine un arhitect mândru de eșafodul pe care și l-a construit… Adeseori, devine un autentic solitar… Pare un paradox al vieții: desăvârșirea morală și intelectuală anulează prietenii; îl duce pe omul evoluat într-o sferă unde ego-ul conversează cu… ecoul. Prea des, prieteniile omului evoluat devin prietenii de… exhibiționism!
(…)
De ce?
(…)
Pentru că buna înţelegere apucă un drum diferit față de drumul considerației
(…)
Ciudată treabă, nu?
(…)
Conversațiile omului mai puțin evoluat sunt cele de tip Turn Babel… Dacă n-are prieteni, îi caută cu înfrigurare. Și îi găsește! Găsesc ei ce să-și spună! Se vor înțelege: convesațiile lor sunt psihocardiologice! ”Este într-adevăr demn de observat cum doi oameni, mai ales dintre cei înapoiați din punct de vedere moral şi intelectual, se recunosc de la prima vedere, caută cu înfrigurare să se apropie unul de altul şi aleargă să se întâmpine salutându-se prietenoși şi voioşi, ca şi cum ar fi vechi cunoscuţi.” [1]
(…)

Mda! Herr Arthur, ”die Story” ist wirklich… merkwürdig![2]

***
______________________________________________________________________

[1] ”Wirklich merkwürdig ist es, Zeuge davon zu sein, wie Zwei,besonders von den moralisch und intellektuell Zurükstehenden,beim ersten Anblick einander erkennen,sich eifrig einander zu năhern streben, freundIich und freudig sich begrüssend,einander entgegeneileu,als wären sie alte Bekannte.”
(Arthur Schopenhauer în ”Aphorismen zur Lebensweisheit”, p. 96, Berlin, 2015)
[2] Povestea-i într-adevăr… stranie! (germ.)

Studiul matematic al plăcerii

image_pdfimage_print

***
Religiozitatea omului este salvatoarea cercetării științifice. Astfel, știința n-ar mai trebui ca să explice Apocalipsa… Pentru alte ne-răspunsuri, există Dumnezeu sau… diavolul.
(…)

Un exemplu: ”Studiul matematic al plăcerii”[1].
(…)
Plăcerile sunt considerate de către omul religios ca fiind iraționale și malefice. Matematicienii cred că plăcerile n-au cauză științifică… Motivul: nu le pot introduce în mulțimea numerelor iraționale pentru că, în anumite condiții (le știe numai Dumnezeu sau satana!), ar putea exprima chiar raportul a două numere întregi… Adică, științific, nu se mai poate spune că mulțimea numerelor reale minus mulțimea numerelor raționale este mulțimea numerelor iraționale… (Ei! Un mic adevăr științific ar fi aici: se demonstrează, totuși, că plăcerile sunt fie reale, fie ireale…) Asemenea numerelor iraționale și la plăceri șirul este infinit… Introducerea în mulțimea numerelor complexe s-a dovedit (din start) imposibilă, pentru că nu li se pot determina (riguros) argumentele, astfel că, a calcula, în acest caz, coordonatele polare ar fi o activitate fără sens… chiar diabolică.
(…)
Omul religios știa aceasta fără să cerceteze/să calculeze… Omul de știință creștin folosește sistemul de coordonate carteziene inspirate de Sfânta Cruce…
(…)
Omul de știință ateu folosește ”Crede și nu cerceta!”, pentru a avea soluția multor probleme, considerând că religiozitatea ar putea fi SMURD-ul cercetării… Da! Ar putea fi, dacă ar fi mai puțină ipocrizie… Și dacă cercetătorii ar putea să-și spună sincer: „Încrede-te în Domnul, din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta!Religiozitatea omului este salvatoarea cercetării științifice.
***
———————————————————————————————–

[1] Un pamflet… matematic. Orice asemănare cu realitatea este… probabilă!

Ce-o fi IT-istul?

image_pdfimage_print

***
La modă-i să fii IT-ist… Ce-o fi IT-istul?
(…)
Nu prea poți să dai o definiție pe care s-o recunoască toți că-i cea mai bună… Ca-n cazul stresului…
(…)
IT-istul este acela care a înțeles că tot ce-i complicat este o sumă de… simplități. Cam atipic… Definiția-i tolerată! Ca-n cazul stresului…
(…)
Este un individ deștept, fără să facă parte din grupul ”băieților deștepți”… Deși, la fel ca aceștia, IT-istul știe că informația este singura marfă pe care o poate vinde și… rămâne cu ea!
(…)
Face parte dintre cei mai creativi oameni, chiar dacă nu comunică emoții… Este cel mai dur luptător cu stresul!
(…)
În fiecare dintre noi este un IT-ist… Cred… Vrem să fim ”la modă”! Nu-i rău. Viață este și ”a fi la modă”…
(…)
Adesea, pe IT-iști îi recunoști și după stilul de-a transmite mesaje…
(…)
”Sorry, something went wrong! We’re working on getting this fixed as soon as we can!” Adică : ”Ne pare rău, ceva merge prost! O să încercăm să rezolvăm cât de repede putem!”
(…)
Deduci, imediat: ca IT-istul nu-i niciunul, unde-s mulți, putea fi… unul!
(…)
Și…
(…)
Este curios faptul că, IT-iștii gândesc ce trebuie şi neghiobii hotărăsc cum trebuie! Plecând în viaţă, ce ți-ai dori? Să fii IT-ist sau neghiob? Ca să trăiești cum vrei şi ca să conduci lumea, trebuie să fii neghiob! Ideal ar fi, ca să faci din neghiobie o artă! Este concurenţa mare… Paradoxal și pentru a fi IT-ist e concurență mare…
(…)
IT-istul știe că a studia înseamnă a te îndoi de inteligenţa colegului de lângă tine. Poate spune că îndoiala este faţă de inteligenţa lui. În plus, studiul îi conferă o legitimare a stării de lene. Pare preocupat să nu muncească fizic, dând senzaţia, în mediul înconjurător, că este un intelectual. Incepe, astfel, transformarea preocupării în veşnicia lenevirii… Și, inevitabil, un somn bun cu capul pe tastatură e benefic…
(…)
Dar…
(…)
Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea! Aşa spunea Einstein. Adică lumea este tabla pe care Dumnezeu nu dă cu zarul. Oamenii întorc tabla şi joacă şah cu Dumnezeu. Vor să-i dea mat. Până acum n-au reuşit. Neexistând un om mai deştept decât Dumnezeu, rezultă că niciun elev nu şi-a întrecut Profesorul. Şi nici nu va putea s-o facă! Aici, speranţa este deşartă! Deşi, unii mai încearcă… Diavolul la fel… IT-istul la fel…
(…)
Oamenii socializează ca să se cunoască. Apoi, dau vina unii pe alţii, în cunoştiinţă de cauză. Îşi fac rău, ca să nu se uite! Răul se uită greu… Dacă au uitat, repetă răul şi-şi aduc aminte! Însă, niciodată, omul nu uită de unde a plecat. Doar că nu recunoaşte viteza cu care a plecat. Uită că, prima locomotivă pe care a creat-o, mergea la fel de repede ca şi el când mergea vioi. Important, atunci, era că locomotiva era puternică şi, evident, omul era… la fel! Uită că primul calculator nu gândea mai repede decât un elev sclipitor… Important era că mai gândea cineva, când omul n-avea chef…
(…)
IT-istul crede că Dumnezeu este intervalul dintre două… tastări. Și că este punctul de tangenţă dintre 0 şi 1. De asemenea, IT-istul crede că Dumnezeu este autorul celebru al celor mai bine vândute programe informatice pe plan mondial.
(…)
Pericole…
(…)
O boală croniciza(n)tă a cuprins societatea. Pupincurismul. Semne premergătoare: lipsa sau renunţarea la valorile morale, la onoare. Manifestarea se observă prin utilizarea exagerată a dosului limbii (unde pielea e mai fină) pentru gâdilarea hemoroizilor de şefi. Efectul se manifestă prin umflarea limbii (de la cuvintele linguşitoare!) şi prin mişcări de dute-vino pe la un dos sau altul. Activitatea are aspect dinamic şi molipsitor. Practicarea îndelungată crează dependenţă şi capătă valenţe estetice. De aici încolo, începe pupatul în fund cu… pasiune. Adesea, pe gratis, fenomenul continuă ca în sindromul lui Pavlov, cel care a continuat să-i ducă mâncare lătrătorului şi după moartea acestuia… În cazul imposibilității de manifestare, pupincuristul devine un deprimat. Prin estimarea numărului, se poate spune că avem deja o populaţie pupincuristo-psihiopată. Cercetările sociologice au demonstrat că numărul cel mai redus de pupincuriști, dintre toate profesiile, este cel al IT-iștilor…
(…)
Inventându-ne, zilnic, nickname-uri, navigând în virtual pentru o noua identitate, pentru părăsirea izolării, a realităţii neconfortabile, avem, desigur, un interes. Mulţimea de interese a unei persoane nu este niciodată vidă. Interesele rezolvate în virtual se intersectează cu interesele altora şi ia naştere… reţeaua. Ca o pânză de păianjen, reţeaua se formează, în bună parte, pe minciună, pe şarlatanism, viclenie sau credulitate. Avem nevoie de toate aceste ingrediente pentru a ne schimba viaţa? Mulţimea reţelelor sociale ne spune că da. Dacă, pentru un interes rezolvat în virtual, îţi găseşti o identitate, cum vei putea, mai omule, să scapi de pânza de păianjen a reţelei? Desigur, renunţând, pe rând, la unele identităţi. Eşti un maestru ca să nu renunţi din greşeală la propria identitate? Poate că nu. Şi atunci? Va fi poate rău, va fi poate bine… După cum ţi-e norocul, talentul, destinul… Reţeaua este, până la urmă, o picanterie. Pentru IT-ist este un mod de a-și efectua zilele de concediu…
(…)
IT-istul își folosește funcţia simbolică a psihicului, pentru a realiza schimbări semnificative în planul relaţiilor virtuale cu ceilalţi… El realizează schimbări ale stilului de viaţă, ale sănătăţii şi ale propriei personalităţi, accesând niveluri profunde ale minţii, pentru a activa resurse inconştiente importante necesare schimbării… Utilizează, eficient, imaginaţia şi vizualizarea creativă, pentru a atrage rezultatele dorite… Își folosește intuiţia şi creativitatea, pentru a afla foarte multe lucruri interesante despre oameni, folosindu-se de presupoziţiile şi conceptele fundamentale ale științelor alternative… Toate concluziile sunt stocate pe un hard extern, de rezervă… Repetând studiile virtuale, reușește aceeași performanță cu aceia care repetă studiile practice ale vieții, adică intră, inevitabil, în căcăcioasele meandre ale concretului şi ale sinergiei faptelor…
(…)
Se spune că…
(…)
Omul cât trăieşte, învaţă. Aşa se spune. Ce şi cât (câte) învaţă, nu ştim. Ştim că învaţă pentru raţiune. Dacă raţiune nu e, nimic nu e… Mulţi învaţă, puţini şi-au câştigat independenţa raţiunii! Gândesc şi nu aplică. De frică! Le este frică să fie raţionali. Astfel, se rupe echilibrul dintre raţiune şi simţire . Devin nesimţiţi sau nesănătoşi la… raţiune. Consecinţele sunt imediat vizibile, dar societatea este nepermis de tolerantă… O fi şi societatea aceasta nesănătoasă la raţiune… Şi unde raţiune nu e, e nevoie de IT-iști.
(…)
Dinu Lipatti a murit la 2 decembrie 1950 cu o partitură de Beethoven în mână, spunând: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. Așa cum exclamă, astăzi, un IT-ist despre Alan Mathison Turing…
(…)
Motto-ul IT-istului: ”Nu tasta mâine, ce poți tasta azi!”
(…)
Dar…
(…)
Nici o faptă bună nu scapă nepedepsită, pentru că, dacă totul a ieșit bine, înseamnă că ai tastat greșit ceva!
(…)
Uite…
(…)
Monitorizarea mondială a început. Actele noastre de identitate sunt din ce în ce mai sofisticate sau mai… cipate. Cipul a intrat în viaţa noastră cu o viteză mai mare decât credeam. Mă şi imaginez cu cipuri în urechi. Ca la animale. La celelalte animale. Poate că e bine, ca să nu ne pierdem de turmă… Dacă tot ni se bagă pe gât cipuri, propun ca fiecărui om de pe planetă să i se aloce o “IP address” , iar “ISP of my IP” să fie ”Guvernul Mondial”. Vom putea fi mai uşor (de)rutaţi. Mai rămâne problema armonizarii adreselor. ”Guvernul Mondial” va trebui să decidă: ori adoptăm sistemul binar ori pe cel zecimal. O dilemă care nu ţine, totuşi, de religie… În acest mod, vom trece –rapid- de la protocolul Ipv4 la Ipv6 (am trecut!), adică vom avea adrese pe 128 biţi /16 octeţi (avem!)… Astfel, ne vor ajunge adresele pentru mai multă vreme… Şi o să fim şi bine criptaţi… Coordonarea va fi mai uşoară, dar va fi mai dificil salutul dintre noi :
-Bună ziua, domnule 2001: 0db8: ac10: fe01 !
-Bună, măi 2001: db8::1428:57ab ! Ce mai face bătrânul 172.16.254.1 ?
Deocamdată, salutul și răspunsul îl înțeleg IT-iștii…
(…)
Făcând parte dintre cei mai creativi oameni, chiar dacă nu comunică emoții, IT-istul va ști să aplice corecția necesară copilului neascultător ”CIP”, aplicând principiul: ”eu te-am făcut, eu te omor!”
(…)
IT-istul va fi un ”doctor Mengele” pentru ”CIP”… Îi poate slabi sistemul imunitar, provocându-i o inflamaţie sistemică… Poate evita și nesigurele proceduri medicale invazive… cu cuburi de gheață.
(…)
Revin.
IT-istul știe că informația este singura marfă pe care o vinde ”Guvernului Mondial” și rămâne cu ea…
(…)
Vrem să fim ”la modă”! Nu-i rău. Viață este și ”a fi la modă”… În curând, o să fie… musai! Monitorizarea, nu! Beware, beware!
(…)
Pentru IT-iști.
Gândind ca un om, nu ca o mașină, înţelegi şi, după ce-ai înţeles, tastează! Căci, gândind ca un om, naşte mintea… softul necesar! Și, dacă aparenţele înşală, îţi dai seama ce ravagii face realitatea ?! Dacă înțelegi prin ”1” și ”0”, ”a fi sau a nu fi semnal”, poate că-i mai bine să-ți imaginezi că înseamnă și ”a fi sau a nu fi viață”…
***
Conform zicalei ”corb la corb, nu-și scoate ochii”, îmi cer scuze pentru… croncănitură.
***
EOF. While not eof…
***
(…)
While not eof(t1) do
begin
read (t1,C);
write (t2,C);
end;
Close (t1);
Close (t2);
end.
*** :) ***

Tragicomedie directă

image_pdfimage_print

___

Tragicomedie directă, aproape un act

Decorul: Ceva, ce-a văzut Parisul, Londra, Bucureștiul etc.

Personaje: ION (pot fi EU sau TU); VASILE (poți fii TU sau EU)

___

ION: – Morții se mai întorc, Ioane?

VASILE: – Nu…

ION: – Ba, da! Dacă îi rogi cu foarte multă iubire… Le dai viață! Pentru ei, atunci, prezentul are nostalgie… Tot ce vor trăi este un déjà-vu… Apoi, vine de la sine… Ai înțeles, Vasile?

VASILE: – Nu… Ce să-nțeleg?

ION: – Cum, ce? Nostalgia prezentului! Ratatule!

*Aici (aproape) se sfârșește prima treime de act.*

VASILE: – Băăă! Dă-o dracului de nostalgie a prezentului! Prezentul are numai viitor! Viitorul va fi atunci când voi termina eu sticla de votcă și mă voi șterge la fund cu tot Codul Penal! Aia e, Ioane! Și să nu uiți, mă, să-mi arunci chiftele cu șlaidăru’ la bulău! Acesta-i viitorul prezentului, mă! Fir-ai al dracu’ de meltean! Boule!

**Aici (aproape) se sfârșește a doua treime de act.**

(…)

***Cortina va cădea, fără gong (în diferența de timp până la un act).***

(…)

Timpul rămas îl umple fiecare cu ce vrea… Este timpul în care poți să-ți planifici momentul de depresie. Când cortina e complet trasă și, dacă depresia o să vrea să mai rămână, n-o lăsa! Aliază-te cu simptomul și du-te spre tragicomedia de afară … Acolo-s cele mai multe răspunsuri fără întrebări. Acolo sunt jignirile tăcute cărora ar fi bine să le poți zâmbi sau să le privești c-un aer tâmp…
***

M-am făcut globe-trotter

image_pdfimage_print

***
Undeva în lume, există dragoste și pentru mine. M-am făcut globe-trotter. S-o caut… Dar… Știu că nu pot căuta Destinul… E invers: Destinul mă caută! Să-i dau șansa să mă găsească! Sper să n-o ratez… Dar… Și aici e invers! Șansele nu se ratează, oamenii, da! Ați văzut un globe-trotter ratat? Dacă nu, iată-mă!
(…)
Dacă mă vezi, întreabă-mă, ce mai fac!
(…)
Stai, să-ți spun!
(…)
Seara plâng Pământului căruia i-a părut rău că, în timpul zilei, a pierdut, prin mine, un pumn de țărână…
(…)
Ziua, îmi fericesc ochii cu privirea, iar când se înserează, lăcrimez și-i spun luminii: „Acum mi-am dat seama că datorită ție, văd! Tu ești raza întunericului meu!”
(…)
De multe ori, îi reamintesc Pământului că-i voi restitui pumnul de țărână… Înmuiat! Să poată construi altceva: ceva care deduce nevăzutul din văzut, ceva care stabilește sincronicități dorite, ceva care transformă eșecul în noroc, ceva care dă mormântului destin, ceva care poate fi cineva…
(…)
De multe ori, cu teama c-am râs presupusului neant, îi plâng! Și merg, și merg… Undeva în lume, există dragoste și pentru mine… Poate că m-a găsit Destinul și nu știu… Poate c-am devenit globe-trotter în tunelul veșniciei. Și merg, și merg…
(…)
Da!
(…)
Undeva în lume, există dragoste și pentru mine. M-am făcut globe-trotter și m-am luat la întrecere cu… melcii (cătinel-cătinel cu ”Achatina-Achatina”!).
(…)
Din când în când, întâlnitu-m-am cu paznicii cei ce târgul străjuiesc…
(…)
„N-ați văzut, zic eu, pe dragostea sufletului meu?”[1]
(…)

(…)
Acum, dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș spune…
(…)
Sunt pe trotuar cu niște chei în mână și ți-aș răspunde: așa ș-așa! Duc o viață etică, am scăpat de invidia multora și știu că Pământul se învârteşte, deci aştept ca să apară şi dragostea mea. Nu mă întrebi, nu răspund! Sunt mut cu așteptări… mute. Cum dragostea nu vine, trebuie să grăbesc Pământul. Oare, care dintre prieteni îmi poate spune, cum pot grăbi Pământul? Nu aud… De ce nu are și Pământul „sentimentul de vinovãție”?
(…)
Grăbește, Doamne, Pământul!
(…)
De ce? De ce? De ce?
(…)
Cum, de ce?
(…)
Pentru că șansele nu se ratează! Doar oamenii…
(…)
Deci…
***
Plutind Pământului
Rămân Melcul Universului…
” [2]
***

________________________________________
[1] ”Cântarea cântărilor” (modif.)
[2] ”Schwimmend mit meiner Erde / Bleibe ich einer Weinbergschnecke von meinem Universe…” – M. Mraconia – ”Über Allem

Egoismul. Mic tratat de nutriție mixotrofă

image_pdfimage_print

***
”Bunica, cu ochii ei aproape violeți, închise unul (crezui că vrea să-mi transmită ceva important!) și-mi spuse:
– Nepoate, în viața mea n-am întârziat niciodată și n-am uitat nimic! N-am întârziat pentru că, de fiecare dată, au venit mai târziu aceia pe care îi așteptam…
Îi șopti:
– Și cu uitatul?
– Cu uitatul… Hm! Uite, mă fac eu că uit, că nu-mi aduc aminte una-alta… De fapt, e mai bine să credeți voi că mă paște ”Alzheimer-ul”! Așa, ca să stați cu ochii pe mine, decât să începeți să mă uitați!
După ce mi le spuse, din albastru-violet, ochii îi deveniseră cenușii… Mă cutremurai… Era una din cele mai dure ”scanări” ale vieții… De la senin la… înnorat.”
(…)
Dacă n-ar fi fost bunica mea, aș fi identificat un egoism în stare pură… Așa, îl consider ”șantaj emoțional abuziv-persuasiv” cu scop ”auto-protectiv” asupra problemelor familiale…
(…)
Dar…
(…)
Îmi adusei aminte că, atunci când am plecat ”în lume”, bunica mi-a dat un sfat: ”De-acum încolo, prieten să-ți fii tu și punga cu bani!”. Acesta mi s-a părut un egoism în stare pură… A fost cea mai dură lege pentru viață…
(…)
A trebuit să mă specializez în studiul egoismelor ca să deslușesc ”ADN-ul” lor… Era cât pe ce să găsesc prezența genei pentru apolipoproteina E-4 la… egoism. Chiar sunt convins că există! Sunt și mai convins că ”Euglena viridis” e printre primii egoiști ai planetei… Își dorește ca Soarele să fie numai pentru fotosinteza ei. De altfel, m-am convins că, în principal, egoismul e direct proporțional cu hrănirea… mixotrofă.
(…)
Revin.
(…)
Legii enunțate de bunica sub forma: ”De-acum încolo, prieten să-ți fii tu și punga cu bani!” i-am stabilit o ”normă de aplicare”, precizând că prin ”punga cu bani” trebuie să-nțeleg ”bani albi, pentru zile negre”…
(…)
Din start, am considerat că-i de neschimbat exprimarea: ”prieten să-ți fii tu!” Stimă de sine… aveam.
(…)
”De-acum încolo” se referă la cei șase-șapte ani de-acasă…
(…)
Totuși, era bunica!
(…)
Trebuia să găsesc o altă formulare pentru ”șantaj emoțional abuziv-persuasiv”. Mă obiga faptul că bunica nu mi-a zis, niciodată: ”Nu te mai consider nepotul meu! Pleacă de la casa mea! Te-am scos din testament!”
(…)
Greu.
(…)
Nu poți să rămâi tot timpul rațional… Găsesc un alt tip de egoism: egoismul testamentar. Nu-l pot defini acum… Am o senzație de teamă. Mai întâi, ar trebui să mă duc la un curs de ”Gelotologie”.
(…)
Ei, nu-i nevoie! Mai bine recitesc argumentele cu ”întârziatul” și ”uitatul”…
(…)
Of! O să mă duc la cursul de ”Gelotologie”. Nu m-am lămurit, dacă acel ochi închis al bunicii plângea sau râdea…
***

Un etern mod de manifestare. Mic tratat de bun-simț

image_pdfimage_print

***
În meandrele unui râu, apa curge liniștită, dacă în calea ei nu întâlnește un stăvilar, un trunchi de copac căzut sau o stâncă prăvălită… Razele soarelui ne mângâie, dacă în calea lor nu întâlnesc o lupă care să le strângă și să ne ardă… Liniștea apei și blândețea razelor sunt agresiv transformate, prin concentrare de forțe. Aceste forțe pot produce energie benefică sau se pot naște calamități…
(…)
Exemplele din natură pot fi extinse omului. Gândind, omul își pune obstacole în calea liniștii interioare… Are loc o concentrare a forțelor interioare din care rezultă energie benefică sau… calamități. Omul dirijează concentrarea prin înțelepciune, observându-și constant mintea.
(…)
Unii o fac prin meditație, alții prin bun-simț…
(…)
”Meditaţia este practica prin care se prilejuieşte o constantă observare a minţii. Reclamă un timp şi un loc care să fie utilizate regulat în scopul de a descoperi acea fântână infinită de înţelepciune care există în interiorul nostru [1]”. Sau: ”Meditaţia este unicul drum real pentru dobândirea libertăţii [2]”.
(…)
Bunul-simț consideră că pasiunea şi ataşamentul sunt obstacole foarte serioase şi puternice; conștientizează că fiecare individ este sclavul propriilor lui dorinţe şi emoţii. Când există, bunul-simț micșorează numărul dorințelor și atenuează simțul proprietății… Reduce egoul care este sinele fals, limitatorul potențialului de a evolua, o „iluzie optică a conștiinței [3]”. El reduce ”focalizarea atenţiei conştiente [4]”, cenzurând aspectul auto-arogant al minţii care separă individul de umanitatea lui cu ceilalţi şi cu propria sa natura interioară (susţinând egoismul).
(…)
„Bunul-simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa [5]”, fiind un etern mod de a se manifesta frumos… El administrează meditația pentru dobândirea libertății.
(…)
Legea Demnității Umane se manifestă -în taină- prin bun-simț. Nici un înțelept nu se gândește să filosofeze fără bun-simț… Niciodată, inițiații lumii nu mi-au spus că-s prost. Deh! Și ”comparațiile” se fac cu respectarea unor norme logice de apreciere și… respect.
(…)
Concluzie.
***
Bunul-simț nu-i numai o capacitate de-a respecta regulile de convieţuire, gândind: ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, ci și o creație a minții evoluate reducătoare de calamități interioare (prin dobândirea unui mod de gândire care poate controla viața, poate modela caracterul, poate ”îndulci” destinul fără a-i schimba finalitatea)… Bunul-simț este noua eră de înflorire spirituală, atât pentru individ, cât şi pentru întreaga umanitate, fără de care nici un progres spiritual nu va mai fi posibil… Bunul simţ este ”însuşirea, puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals [6]”.
***
Să nu uităm: bunului-simț îi suntem veșnic datori!
***

__________________________________________________________________________

[1] Swarni Vishnu Devanda – ”Puterea minții – Descoperirea şi disciplinarea forţei mentale”
[2] Swamisivanada – ”Bliss Divine”
[3] Einstein
[4] Alan Watts – „Calea Zen”
[5] Alexandru Paleologu
[6] Descartes

Cultură și lămurire

image_pdfimage_print

***
Ce-i cultura? Uite, domnule, ce problemă!
(…)
Au dat foarte mulți răspunsuri… Nu m-au convins.
(…)
Ca să-nțeleg viața mea, ar fi bine ca să am răspunsul meu. Anii și viața m-au convins că-i… o casă.
(…)
Mi-am ales să-l cred pe Kroner… ”Cultura se construiește în totalitate în patru trepte, cuprinzând, figurat vorbind, un piedestal sau o pivniță: economia și tehnica; un parter: știința și politica; un etaj superior: arta și religia, un acoperiș: istoria (adică scrierea istoriei) și filosofia.” [1]
(…)
Această idee îmi lămurește:
1. Cultura este specifică omului, separă omul de natură și dă sens realității.
2. Fiecare om are un stil arhitectural propriu: fiecare are casa lui, mai mare sau mai mică, în funcție de egoismul cultural al fiecăruia…
3. Puțini oameni și-au construit case interioare, pentru că puțini pot să rostească: ”Omnia mea mecum porto!” / ”Tot ceea ce am duc cu mine!”.
4. Cultura reabilitează.
5. Cultura nu este o lovitură dată destinului, este destin (uneori tragic): Socrate a fost ucis, Dante prigonit, Pascal acuzat, Pasteur ignorat… (Iar Dostoievski a fost… inginer. J )
(…)
Da! Dar, după lămuriri am… nedumeriri: în esența lor, lămuririle ce sunt?
(…)
Încerc un răspuns: lămurirea este pentru suflet, ceea ce sănătatea este pentru trup! Un fel (aparte) de înțelepciune și un… diagnostic!
(…)
Lămurirea este un produs al gândirii și indică o colaborare a creierului cu sufletul. Altfel, sufletul e independent de creier…
(…)
O explicație de… suflet. ( Independentă de creier! J )
(…)
Studiind viața nebunilor sau a celor cu un handicap sever, observăm că aceștia își pierd –total sau parțial- contactul cu realitatea, nu și logica… ”Stricându-i-se” creierul sau un anumit organ, sufletul nebunului sau al celui cu un handicap, nu mai are posibilitatea exprimării directe, dar logică are…
(…)
Uite…
(…)
Crezându-se împărați, sau regi, sau președinți se comportă ritualic, complex și logic, ca un împărat, rege, președinte…
(…)
Mă gândesc la poeziile frumoase scrise de Eminescu în ultimii ani ai vieții… Și ce simfonie a compus Beethoven, când era surd! (La prima audiție a Simfoniei a IX-a, succesul a fost enorm, dar Beethoven nu înțelegea nimic, până când una dintre soliste l-a întors cu fața la public…)
(…)
Mă opresc cu exemplele, chiar dacă n-am spus prea multe despre favoritul meu Dostoievski și despre frecventele lui crize de epilepsie…
(…)
Totuși….
(…)
Lămurirea este un produs al gândirii și indică o colaborare a creierului cu sufletul. Altfel, sufletul e independent de creier… Iar marile creații ale omenirii sunt creațiile unor suflete lămurite.
(…)
Nu-i prea greu să faci, pentru lămuriri, un ”amestec” din noțiuni de filosofie, psihologie și religie… E mult mai greu, să te lămurești când și de ce cineva face pe prostul.
***
____________________________________________________________
[1] R. Kroner – ”Die Selbstverwirklichung des Geistes, Prolegomena zur Kulturphilosophie”, J.C.B. Mohr, Türbingen, 1928, p. III.

Bilet de Trimitere

image_pdfimage_print

***
Politica este o activitate coordonată a membrilor unei comunități, pentru susținerea și atingerea unor obiective scufundate în interese… De aceea, politică fac mârșavii, ticăloșii (adică spurcații), deci politica este erezie. Practicanții (politicienii) sunt eretici, iar doctrinele politice sunt… eterodoxe. ”Pares cum paribus facillime congregantur!” [1] Substantivele sau adjectivele ”eretic” și ”politica” au un numitor comun: valoarea peiorativă accentuată!
(…)
Acțiunile politice exprimă ansamblul comportamentelor eretice. O altă descriere a acțiunilor politice stârnește zâmbete ironice…
(…)
Politologia este știința teoretică fundamentală cu menire în a elabora concepte care să exprime esența și complexitatea… nimicului, căutând o identitate pe care n-o poate găsi, pentru că… nu este! Oricum, categoriile de sistem politic, relații politice, instituții politice, conștiință politică, acțiune politică etc. sunt… categorisiri agnostice permanente. Astfel, un creștin nu-i poate spune politicii că-i rău necesar… Mai mult, credința creștină ne învață: ”Nu te împrieteni cu ereticii, nu mânca și nu bea cu ei, nu te lăsa însoțit de ei pe drum, nu intra nici în casa, nici în adunarea lor.” [2]
(…)
Parafrazându-l pe Carl Gustav Jung [3], politica este ”un produs al abisului inconștient al eului”, iar despre politician: ”Arată-mi un politician sănătos și ți-l voi vindeca!”
(…)
Sau…
(…)
Ambrose Bierce [4]: ”Politica: un conflict de interese, deghizat în lupta dintre principii; conducerea treburilor publice în interesul personal.”
(…)
Despre istoria politicii, aș spune că-i o istorie a eșecului… Este succes fără obținere, victorie fără câștig moral și realizare fără luptă.
(…)
Din punct de vedere uman, politica este o iluzie pe care mulți ar n-ar trebui s-o aibă, iar creștinii, privind-o din exterior, ar trebui să-și facă semnul crucii, murmurând, de câteva ori pe zi, până la imunizare:
Vade retro satana
Numquam suade mihi vana
Sunt mala quae libas
Ipse venena bibas
.”[5]
(…)
Să nu uităm.
***
Politica nu-i o religie a iubirii, deci nu-i făcătoare de minuni. E o opțiune. Politicianul știe că nu există jurământ deasupra lui Dumnezeu și nici deasupra lui. Poate opta: în a fi sau nu peste Lege!
***
Politicienii sunt eșantionul reprezentativ pentru epidemiologia bolilor psihice la populația adultă și pentru cercetarea de genetică psihiatrică.
***
Acest înscris poate fi folosit ca Bilet de Trimitere cu specificare pentru ”specialitatea Psihiatrie” la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”. Mai trebuie o copie după Legitimația de Politician. Atât! Începutul e greu: curaj!
(…)
Acest înscris poate fi folosit și ca îndemn la pocăință pentru… credință.
(…)
Câteva precizări…
(…)
Credința și tăria caracterului îi sunt omului dezideratele vieții de creștin… ”Toate se clatină unde lipsește credința.” Ne spune Schiller. Și ne mai spune: ”Cel ce se învinge pe sine este mai puternic decât cel ce cucerește o cetate.”
(…)
Așa că, dacă te-ntrebi: ”Sunt credincios?” îți propun, pentru un răspuns afirmativ, să vezi dacă tu, politicianule, poți să răspunzi (motivat!) cu ”Nu!” întrebărilor de mai jos:

1. Dumnezeu îi trimite întotdeauna pe oameni la noi?
2. E bine să ni-l închipuim pe Dumnezeu în cer, în noi înșine sau mai cum?
3. Trebuie să fim sinceri cu toți?
4. Profesiile sunt deșertăciuni sau nu?
5. Se cuvine ca simplitatea să fie fără înțelepciune?
6. Se cuvine să povestim ceea ce am auzit și am văzut pe drum?
7. Ne putem ruga în prezența oamenilor?
8. Putem mărturisi păcatele noastre altcuiva, în afara părintelui duhovnic?
9. În toate se cuvine a-i asculta pe părinți?
10. Putem dobândi virtuțile fără piedici?
11. Este bine să ne dorim bogății?
12. Este bună învățătura despre predestinare?
13. Se cuvine să ne întristăm pentru pierderea banilor?
14. Îl putem lăuda pe om în față?
15. Trebuie să ne temem de ispite?
16. Trebuie să ne temem de vorbele rele?
17. Se cuvine să ne oprim asupra gândurilor rele?
18. Ne putem mântui fără să suferim?
19. Putem dobândi smerenia fără să fim defăimați?
20. Putem ajunge în Împărăția Cerurilor fără să avem vrăjmași?
21. Ne putem supăra atunci când ceilalți ne ocărăsc?
22. Să ne temem de blestemul altui om?
23. Îl putem numi fericit pe om în timpul vieții lui?
24. Pot diavolii și oamenii să facă ce vor?
25. Oamenii sfinți sunt liberi față de gândurile păcătoase?
26. Putem să renunțăm la mersul la biserică din cauza unor neplăceri cu preotul?
27. Se cuvine să ne dorim ca totul să fie după voia noastră?
(…)
Întrebării ”Sunt credincios?” îi poți găsi un răspuns pe care ți-l doresc să fie: ”Da!” Oricum, tu o să știi dacă ți-ai poziționat sinele înaintea lui Dumnezeu și dacă mintea ți-e responsabilă pentru alegerea binelui sau răului… ”Nimic nu folosește atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea și vorbirea cu noi înșine, mai mult decât cu ceilalți”, ne povățuiește Sfântul Serafim de Sarov.
***
Bona diagnosis, bona curatio ! [6]
***

________________________________________________________

[1] (lat.) ”Cei ce se aseamănă se adună extrem de ușor.”- Cicerone, De Senectute, III.
[2] 1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească – Editura Egumenția
[3] Carl Gustav Jung (1875 – 1961): medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice.
[4] Ambrose Gwinnett Bierce – Editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american.
[5] (lat.) ”Dă-te înapoi, Satan
Nu mă ispiti cu lucruri deșarte
Ceea ce-mi oferi este rău
Îți bei singur otrava.”
[6] (lat.) Bun diagnostic, bun leac!

Tragediile

image_pdfimage_print

***

Revin… E cazul…

***

Am avut un coleg sirian cu care m-am împrietenit… Vorbea tare bine limba română. Îmi amintesc că, de multe ori, m-a invitat să-i văd țara… Se născuse în Alep (cel mai mare oraș al Levantului) și locuia în Damasc (Orașul Iasomiei[1]). Știa că mă pasionează cultura arabă… Avea o vorbă: ”Măi, noi arabii ne-am pus cultura la păstrare sub nisip… Când omenirea va avea nevoie, va putea s-o dezgroape ușor! Sapă!” Da… Nu se gândise că peste câțiva ani ”dezgroparea” se va face cu dinamită… Și, nici când au inventat cifrele, arabii nu s-au gândit că o să le fie scrise pe braț… Și nici că o să-și îngroape cultura a doua oară… Cu tunul! Alep este distrus complet. Urmează Damasc? Va fi ras de pe suprafața Pământului un ”dar al lui Dumnezeu”? Prietenul meu va rămâne fără rădăcini… Ca mulți alții!

(…)

I-am văzut nemulțumirea, când încerca să traducă ”Glossa” lui Eminescu… Îi părea rău că-n arabă nu ”sună” exact… Un asemenea om nu poate fi t…rist, chiar dacă unii sugerează că… ”Crede ceea ce vezi și lasă deoparte ceea ce auzi”, ne spune un proverb arab…

(…)

Oamenii trebuie să se ajute, lipsa de dezvoltare emoţională îi poate transforma în narcisişti… Aflându-se la granița dintre nevroză și psihoză, U.E. pare cuprinsă de… borderline. Tragediile au nevoie de ajutor!

(…)

Eu îmi voi ajuta prietenul ca să-i ”sune” cât mai exact, în arabă:

”Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă:

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.”[2]

(…)

Eu… Lumea ce face? Construiește o vină colectivă și… nelumească. Ce e rău și ce e bine?

***

______________________________________________________________________

[1]Numele „iasomie” provine din cuvântul arab „yasmin”/„darul lui Dumnezeu”.
[2]Mihai Eminescu – ”Glossa” (1883)

Muzica și filosofia inactuală

image_pdfimage_print

***

Legătura dintre cauză și efect o poate face, în lumea pământească, numai omul… Așa zic savanții lumii pământești. Este adevăr-adevărat?
(…)
Aș spune că nu.

(…)

Individul-om face această legătură numai cu un puternic accent personal. Este legătură puternic-subiectivă! Astfel, la nivel colectiv, ar rezulta că o cauză ar putea avea mai multe efecte sau invers… Suntem tentați să credem că-i corect să raționam așa. Chiar credem! Ar fi corect, dacă n-am fi căzut în acord asupra definiției adevărului: ceea ce nu poate fi contestat! Hm! Este dificil ca să acceptăm unicitatea acestuia. Bine-bine, n-o acceptăm, dar ar fi bine să observăm că omul este, inițial, sănătos, apoi se îmbolnăvește și nu se mai… vindecă (prea puțini mor ”sănătoși”!).
(…)
De ce?
(…)
Pentru că legătura puternic personală sau nereala legătură dintre cauză și efect concluzionată de specialiștii în tratarea oamenilor, îi vindecă pe oameni de-o boală, determinându-le o alta…
(…)
Tratarea oamenilor se face din boală-n boală, până la dispariția… pământeană. Întotdeauna, omul moare din cauze necunoscute sau neacceptate (acceptăm, de voie, de nevoie, că ”așa trebuie”). În ciuda capacităților mentale, mulți oameni nu acceptă că viața este efectul unei singure cauze: voința divină, iar tratarea bolilor prin boli are și ea o cauză: păcatul. Aceștia vor să ”pună lumea-n ordine”[1] manifestându-și predilect voința de putere, prin negarea unicității adevărului, contestând, astfel, existența lui Dumnezeu.
(…)
Știi, cândva n-a fost bine… Am progresat? Nu știu. Știu că știința a progresat odată cu complicatele orgolii… Adesea, ca să le satisfacă! Dar, despre orgoliu n-a precizat că-i un mare păcat… N-a precizat! Eu precizez: ”orgoliul meu este și-nvins și umilit!” Nu mă lăsați singur!
(…)
Căutând fețele adevărului, omul își alege boli convenabile, dăltuind în păcat cu o diabolică plăcere… Acțiunea are un puternic accent personal.
(…)
Nu știu de ce omul nu alege… simplitatea. Nu știu…
(…)
Simplitatea-i lumină, muzică și iarbă verde… Până și metafizica pare de-o simplitate înfiorătoare… De când ne naștem, ne apasă preocupări metafizice… Dacă acceptăm ”crede și nu cerceta”, acesta devine, în timp, o obișnuință comodă… Dacă nu, cercetarea (cu pretenții științifice!) va transforma simplitatea metafizicii în teorie complicată. Astfel, despre lumină vom crede că-i sumă de lumini, despre muzică că-i sumă de sunete, ierbii verzi călcate îi atașăm un dor nespus, ca să nu spunem că am uitat firul ei… ” „The Green, Green Grass of Home…”
(…)
Continuăm și…
(…)
Lui Dumnezeu îi găsim plural.
(…)
Desigur, stabilirea sensului noțiunilor despre existență, obiecte, proprietăți, spațiu, timp, cauzalitate, interconexiuni și posibilități etc. ne devine (chiar și inconștient!) preocupare asiduă și… modernă. Este începutul ontologicului complicat [sic erat scriptum?] cu reflexe cosmologice de înăbușire a unor sensibilități maladive… Vom reuși să punem osmium la gâtul filosofiei… Și realității (care ne apasă sufletele!) îi punem…
(…)
Filosofiei i s-au scris milioane de volume și i se scriu în continuare…
(…)
Marile religii au numai câte un… volum. Pentru ele simplitatea-i lumină, muzică și… iarbă verde. Doar pentru ele…
(…)
Legătura dintre cauză și efect o poate face, în lumea pământească, numai omul… Așa zic savanții lumii pământești. Nu! Legătura dintre cauză și efect o poate face… muzica.
(…)
În Templele de Cinstire ale Forței Divine (numită diferit de Marile Religii: Dumnezeu, Allah, Buddha etc.), comunicarea cu aceasta se face cântând: cu vocea și /sau cu instrumentul… Muzica este ”Turnul Babel”: poți să cânți în ce limbă vrei vrei, mulți vor înțelege… direct!
(…)
De ce?
(…)
Sunt multe argumente, unele sunt chiar… științifice.
(…)
Rostesc și eu ceva… Îmi trec prin cap ”trăirile” lui Miss Mary Shepherd, eroina din filmul ”The Lady in the Van”, care, probabil, imaginându-se cântând la pian Chopin – Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, șoptea: ”Simt muzica în vârfurile degetelor mâinii… De acolo, în tot corpul… Mi-e mai ușor să cânt, decât să mă rog!” Nu! Aceasta, nu-i o blasfemie! Miss Mary Shepherd făcea, poate chiar fără să-și de seama, unul și același lucru: cântând se ruga! Muzica-i lumină către Lumină. Și, nu întâmplător, inima lui Chopin a fost zidită într-o navă laterală a bisericii ”Sfânta Cruce” din Varșovia… Să fie mai aproape de ”ceea ce nu poate fi contestat”.

(…)
Spuneam că simplitatea-i lumină, muzică și iarbă verde… Și că ierbii verzi călcate îi atașăm un dor nespus… Da! Pentru că avem o misiune pe Pământ, pe Pământul pe care crește firul ierbii… Omul este asemenea firului de iarbă: ”vine” din pământ/lut, spre cer se ridică şi din nou coboară în pământ…
(…)
Firul ierbii este simbolul filosofiei vieții, altfel, viața ne e descrisă de o teribil de inactuală filosofie, acea filosofie care confundă, grosolan, cauza cu efectul…
(…)


(…)
Și tare mult aș simți să-ți mai spun… Dar…
(…)
*
Mi-e grea Pacea
Și Haosul îmi este greu…
*
Mi-e grea Minciuna
Și Adevărul îmi este greu…
*
Mi-e tare grea
Și tare greu…
*
Mai bine îți voi cânta ceva
Să ne audă Dumnezeu!
***
______________________________________________________
[1] Intenție susținută de Nietzsche
[2] Eroina din filmul ”The Lady in the Van

Când inima își face riduri

image_pdfimage_print

***

După ce se uită în oglindă, bunica îi ceru părerea bunicului despre numărul ridurilor… “Parcă sunt mai puţine!”, murmură ea. ”Aşa-i!”, răspunse el. Și mai șopti ceva: ”Numai că ţi s-au unit două câte două şi de aia sunt mai puține!” ”Dar nu te amărî, privește mai sus de oglindă, spre icoană!”, continuă bunicul. ”O să te liniștești!

(…)

Când se unesc două necazuri, durerea nu se înjumătăţeşte. Se dublează!

(…)

Nu acelaşi lucru se întamplă cu rugăciunile: când unim două rugăciuni, durerea se înjumătăţeşte! De aceea, rugăciunea e respirația sufletului…

(…)

Anii aduc riduri pe piele, pierderea speranţei provoacă riduri sufleteşti… Alungând mândria, rugăciunea te face să nu le vezi, să nu le simți… „Rugăciunea este soarele ochilor nematerialnici ai sufletului. După cum soarele este lumină pentru trup, rugăciunea este lumină pentru suflet.”[1]

(…)

Se spune că ești bătrân, când inima își face riduri…

(…)

Și marea are riduri: valurile sunt ridurile mării! Da, dar marea și le retrage! Când vrea! Și e mai bătrână decât tine… Deci…

***

Urare.

Ridurile să indice numai locurile unde au fost zâmbete!”[2]

***

_________________________________________________________________

[1] Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina (1846 – 1920)
[2] Mark Twain (adaptare)

Doamna Dalloway, vecina noastră

image_pdfimage_print

***
Ai fost, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun?
(…)
Nu.
(…)
Nici nu știi să răspunzi cum trebuie la această întrebare… Oare, cum ar fi ca să nu-ți amintești nimic, în afara certitudinii bunătății tale? Nu cred că un om ar putea fi mai fericit…
(…)
Da!
(…)
Aceasta cred că-i o formă supremă de fericire… Nu-i siguranța de sine, nu!
(…)
Știi, doamna Dalloway își cumpăra flori pentru… ea. Părea un un om sigur pe el. Părea să-și trăiască toată viața într-o singură zi… E o formă de fericire? Nu știu… A fi așa, presupune să cazi în afara timpului… Aici nu te însoțește nimeni. Fără prieteni! Oricum, i-ai exasperat pe toți. Pentru toți o să rămâi o doamnă Dalloway c-un buchet de flori în mână… ”Dalloway c-un buchet de flori în mână” e un tablou frumos, când îl privești din exterior… Inspiră îndemn la a muri cu mândrie și stupiditate, când îl privești dincolo de pânză…
(…)
Numai că…
(…)
Unii oameni nu fac așa… Chiar dacă sunt toate amestecate… acum. Chiar dacă, indiferent cu ce ar începe, știu că le rămâne mereu așa de puțin… Rămân în viată unul pentru celălalt. Ei sunt cei care dau mereu petreceri, ca să acopere tăcerea… Sunt și ei un fel de ”doamna Dalloway”, ceva mai expansivi, mai trăitori pe Pământ… Încă, nu și-au adus la exasperare puținii prieteni… Da! Ei pot muri cu mândrie și fără stupiditate… Ei sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun! Pentru ei realitatea se schimba cu fiecare faptă bună… Sunt fericiți. Fericirea lor le ține de cald.
(…)
Revin la doamna Dalloway. Știi, acea doamna care-și cumpăra singură florile și care părea un om sigur pe el…
(…)
Puțini pot trăi așa… Puțini își cumpără pentru ei flori… Cei care o fac știu că, atunci când își scriu sau își rescriu viața, nu trebuie să dea vina pe încurcatele meandre ale gramaticii… Viața lor este o „colecție de ganduri„… Viața lor are nevoie de o moarte mândră, pentru că gândurile sunt libere, nu-i așa?
(…)
Nu trebuie să privim ”după pânza” tabloului, pentru stupiditate…
(…)
Stupiditatea e-n sinucidere… Cei care-și pot cumpăra flori pentru ei, își cumpără flori pentru a muri cu mândrie. Aici e un soi de fericire care-i obligă să mai pună o haină pe ei… Sau să-și mai cumpere încă un buchet de flori.
(…)
De ce?
(…)
Așa, ca să ne arate că existența umană și lumea întreagă sunt, în final, justificate doar ca fenomene estetice. Și că, ceilalți nu sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun.
***
Concluzie.
Fiecare fericire are adevărul ei. Doar că adevărul e unic… Doamna Dalloway e vecina de pe strada vieții noastre care ne roagă să nu ne punem prea multă speranță în fericire, dar să nu încetăm a o căuta și să nu leșinăm de… entuziasm.
***

La mulți ani, Moșule-Copil!

image_pdfimage_print

La mulți ani!
***
Și Moș Crăciun a fost copil… Ce vremuri! Copilul care aducea daruri la… copii. Of! El chiar știa ce…. Cât profesionalism avea, pe-atunci, Copil-Crăciun!
(…)
O, tempora!
(…)
Nu vreau să distrug o credință, sugerând că profesionalismul scade cu vârsta, nu vreau decât să mai fim copii…
(…)
Dar…
(…)
Totul e Relativ.” Am văzut scris chiar și pe garduri, pe afișele de la cinematografe și chiar pe cele din cabinetele de… terapie. Deci și profesionalismul ar fi… relativ. Și ca să fim copii e… relativ. Și…
(…)
Pentru că nu-s ”autorizat” să abordez ”tema relativului”, aceasta ar fi unica abordare… Dar totul e… relativ. Nu?
(…)
Oamenii pretind că Totul e Relativ, ca o compensaţie pentru că încă nu s-au gândit la Absolut… Pentru cei care nu s-au gândit (încă!) la Absolut, e lipsă de profesionalism… Nu?
(…)
O, mores!
(…)
Să gândești ce-au gândit și alții…
(…)
Adică…
(…)
Ne naștem din Absolut și sfârșim în Absolut, trecând prin ceea ce credem că-i Relativ
(…)
Și…
(…)
Copiii născându-se din Absolut, iar în puținul lor timp n-au apucat să ”treacă” prin Relativ, confirmă ipoteza că acel Copil-Crăciun era un profesionist desăvârșit și cu suflet… absolut.
(…)
Indiferent de ”categorisiri”, dacă nu vom uita să mai fim copii, vizita lui Moș Crăciun va fi… neprețuită, pentru că „orice dar e o bucăţică… de suflet și tot ce dai din toată inima e de un preţ ce nu se poate socoti.” /1/
(…)
Dacă vă plac atât de mult ”categorsirile” și vreți să nu mai fiți copii, vă rog ceva: nu considerați relativismul profesionalismului ca fiind relevant pentru epistemologie, etică, estetică! Analizați (doar) dacă profesionalismul vostru are vreo relevanță pentru conştiinţă şi dacă vă ajută să ştiți, în mod instinctiv, când faceți un rău altora…
(…)
Și…
(…)
Nu te întrista, profesionistule! Nu vreau să distrug o credință, sugerând că profesionalismul scade cu vârsta,că te poate transforma într-o canalie… Nu! Nu vreau decât să mai fii copil… Și pentru mine vreau… De ce nu vrei, să-mi fii Copilul-Crăciun al meu? Poate că ți-ar plăcea ca eu să-ți spun o poezie, iar tu să-mi urezi: ”La mulți ani, Moșule-Copil!” Poate… Dar ești trist… Te știi capabil ca să dai tot din creierul tău, nu și din toată inima…
***
Rugămite.
Aș dori un Copil-Crăciun care să nu fie american. În Europa, americanii nu mă caută pe mine… Caută cultură, în general, istorie și design, în particular…
***
————————-
/1/ Alexandru Vlahuță

Vreau să te rog și-n 2017

image_pdfimage_print

Dragă OM,
Revin cu aceleași rugăminți… Vreau să te rog și în 2017…
(…)
Du-te liniștit și în 2017 unde-i zgomotul cel mai mare și degrabă amintește-ți că pace nu poate fi decât în tăcere…
(…)
Spune adevărul tău și în 2017, fără înjosire, cu bunătate, pentru toți… Spune adevărul tău în liniște și clar…
(…)
Ascultă-i și pe ceilalți și în 2017, au și ei povestea lor… Evită spiritele mizerabile ale agresivilor… Nu te compara cu alții, există întotdeauna cineva mai mare sau mai mic decât tine… Raționează cu multă înțelegere, înainte de orice, pentru că prin raţiune omul lasă în urmă animalele şi-l urmează pe Dumnezeu… Bucură-te de realizările tale, precum și de realizările celorlalți…
(…)
Nu-ți întoarce spatele și în 2017…
(…)
Nu te preface și în 2017.
(…)
Nu fi cinic în dragoste și în 2017, pentru că dezamăgirile înfloresc anual… sunt perene ca iarba… Hrănește-ți cu putere spiritul, pentru a-l proteja de nenorociri…
(…)
Nu-ți ține imaginația în întuneric și în 2017… Imaginația nu te lasă singur… Multe temeri se nasc din oboseală și singurătate…
(…)
Fii blând cu tine însuți și cu natura și în 2017… Nu-ți fi propriul mercenar… N-ai sarcină să te ucizi… Ești un copil al Universului, așa cum sunt copacii și stelele… Ai dreptul de a fi aici… Acum! Fie că ți-e clar sau nu, fără îndoială, Universul se desfășoară așa cum trebuie… De toate se ocupă Dumnezeu…
(…)
Oricare ar fi munca și aspirațiile tale şi în 2017, oricât de zgomotoasă e viața, în curtea ta păstrează liniștea…
(…)
Cu toate visele năruite, aceasta va fi o lume frumoasă și în 2017…
(…)
Străduiește-te să-ți imaginezi că ești fericit și în 2017…
(…)
Fii fericit în liniște și în 2017… Fă-ți inima și creierul un imposibil câmp de bătălie dintre Dumnezeu și diavol…
(…)
Dragă OM, te mai rog, să speri fără teamă și în 2017… În liniște. Să trăim, cât suntem în viață! Chiar dacă:
Teama de ce va fi să fie mâine
Se împlinește sigur prea curând!
Speranța, floare-n suflet ne rămâne
Chiar dacă nu s-ar împlini nicicând.
[1]
***
Prosit! Şi în 2017!
Al tău,
Alt OM.

_____________________________________________________
[1]La crainte du terme remis au lendemain
Nous envahit sûrment bien trop tôt.
L’espoir-fleur rare au parfum de chagrin
Reste souvent au-delà de tout mot.

(Paula Romanescu – “Pensées”)

Urări

image_pdfimage_print

***
Ducându-te la biserică, te pregăteşti ca să vorbeşti cât mai puţin. Acolo vorbeşte Dumnezeu. Tăcând, ai timp să gândeşti la ce ţi se spune. Tăcând şi gândind devii un bun ascultător. Tăcând îi răspunzi lui Dumnezeu… Combinaţia aleatorie dintre educaţie, raţionament și… inimă, sub influenţa directă a pereților tăcuți ai bisericii, scurteză drumul dintre creier și inimă. După ce devii un bun ascultător, poţi să vorbeşti. Vorbirea-ți va fi o rugăciune. Inima-ți va fi altar. Pereți tăcuți sunt și în casa ta, iar de gândurile tale își va aminti Dumnezeu…
(…)
Nota bene: Acest mesaj nu se adresează roboților, nici altor produse fabricate în serie…
(…)
Acest mesaj se dresează celor care trebuie să se roage și celor care ar trebui să poată să râdă… Adică, oamenilor!
(…)
Oricât de fascinant ne-ar părea Paradisul, fiecare din noi vrea să ajungă în el cât mai târziu. E legarea de viaţa aceasta. Ne spunea Patriarhul Justin… Noi ce ne spunem? Că vrem să ne legăm de… urât. Cum ne este viaţa aceasta? Urâtă, după cum ne-am făcut-o şi insistăm să ne-o facem. Ce ştiau dacii şi noi nu ştim? Ei mergeau râzând la moarte. Ştiau că au ucis, că au furat, că şi-au trădat apropiaţii, că l-au înjurat pe Zamolxis, că au făcut cele de nefăcut… Apoi, mustrarea a început cu un zâmbet amar, transformat în hohotul de mântuire din călătoria spre moarte… Râsul, sub forma unui râs nebatjocoritor, a fost semnalul conştientei. Istoriceşte vorbind, prin transformarea râsului în grimasă cotidiană (în urât!), ne-am pierdut conştienţa…
(…)
Ne mai putem salva, pentru că, nu întâmplător, Iisus s-a rugat pe cruce, „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34)… Poate ne mai rugăm şi noi… Nevoie este! Prin rugăciune uităm clipa de acum pentru clipa viitoare. Devenim lucizi. Aşa începem să trăim cum trebuie, pentru că orice luciditate pătrunde în sfera religiozității… „Orice religie adevărată este o religie a lucidității” ne spune Anthony de Mello[1]. Lucizi fiind, vom înţelege că „rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaș e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu”.[2]
(…)
Când vom conștientiza că viața trebuie să fie frumoasă, îi vom da o palmă satanei… Pe cel bolnav psihic îl poți ajuta, dacă este conștient, cât de cât, de boala sa… Să fim conștienți! Să ne ajutăm! Să-i ajutăm și pe cei care sunt în stare ”să zâmbească, și să zâmbească, și să fie o canalie”[3].
(…)
Așadar, după cum nu există ortodoxie fără duhovnic, după cum nu există creștinism fără înviere, nu-i nici viața frumoasă, dacă nu râzi nebatjocoritor…
(…)
Știi, nu-i de dorit ca, atunci când te duci la doctor, să-i spui: ”Doctore, mă doare viața!”, iar doctorul o să te întrebe: ”Mai ai pe cineva, în familie, care nu râde?
(…)
De ce să râd nebatjocoritor? Pentru că râsul nebatjocoritor exprimă gânduri și sentimente curate, este manifestare de bunătate… E demonstrat științific!
(…)
Gândurile și sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea. Atunci când trăim anumite stări, cum ar fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar și stări negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi influențăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât și în afara noastră pe distanțe extraordinar de mari, datorită câmpului cuantic, influențând tot ceea ce există în această lume…”[4]
(…)
De sărbători, vă urez: să fiți conştienţi, să vă rugați, să vă ajutați, să râdeți!

***
________________________________________

[1]“Spiritualitate înseamnă trezire. Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu ştiu asta, sunt adormiţi. Ei s-au născut adormiţi, trăiesc adormiţi, se căsătoresc în somn, nasc copii în somn, mor în somn fără să se trezească vreodată. Nu înţeleg niciodată farmecul şi frumuseţea acestui lucru pe care noi îl numim existenţa umană. Ştiţi că toţi misticii catolici, creştini, necreştini, indiferent de credinţă, indiferent de religie, sunt unanimi într-un singur lucru: că totul e bine, totul e bine. Chiar dacă totul este o harababură, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, în mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung să vadă că totul este bine, pentru că sunt adormiţi. Au doar un coşmar.” (Anthony de Mello • ”Awareness, The Perils and Opportunities of Reality”)

[2]Părintele Arsenie Boca – Gânduri

[3]”One may smile, and smile, and be a villain.” (Shakespeare, ”Hamlet”, 1,5)

[4]http://www.financiarul.ro/2011/11/19/3-descoperiri-ale-fizicii-cuantice-cu-impact-major-asupra-vietii-noastre/

O condiție necesară

image_pdfimage_print

***
Norii sunt ca oamenii: mohorâți sau nu, înălțători sau nu, plouați sau nu, luați de vânt sau nu… Dacă s-ar uita mai atent la cer, fiecare om ar ști că are un nor care-l așteaptă… Cerul este ”sala de așteptare” a norului tău… Acolo vă veți întâlni și veți aștepta anunțarea liniei de plecare și direcția… Norul tău îți va fi tovarășul care te va izbăvi de lume. În acea ”sală” necuratul nu intră, deși există o teamă… Nu! Ar fi prea aproape de Dumnezeu!
(…)
Tu poți intra, din când în când. Nu-i rău să fii, uneori, ”cu capul în nori”, nepatologic, mai ales când ți-e greu ”cu capul pe umeri”… Atunci, vei fi în Universul fizic cu Universul tău simbolic. ”Cu capul în nori” scapi de o rațiune pământească și vei avea una divină… Nu vei mai avea ”șefi” (președinte, guvern, primar etc). Vei înțelege apostazia, fără renunțarea la credință… Gândirea (nepatologică) ”cu capul în nori” este o condiție necesară pentru ca psihicul să devină conștiință…
(…)
Ai nevoie de o asemenea stare! Atunci, te opui acțiunii dezorganizatore a mediului și treci la organizarea nevoilor tale, arătând lumii că democrația nu e doar legea majorității, ci legea majorității care respectă minoritatea ”cu capul în nori”. Nu-i vei mai lăsa pe oamenii ”cu capul pe umeri” să-și dezvolte ordinea lor vidată de criterii. Idealistul îi arată direcția realistului, pentru că numai el mai crede că există ceea ce realistul crede că nu-i, el îi arătă că natura-i sigură, nu averea… Cel ”cu capul în nori” îl ajută pe cel ”cu capul pe umeri” să nu mai fie încrezut și unilateral sau, cum a spus, cândva, Kant: ”reprezintă al doilea ochi al omului de știință”.
(…)
Să nu te mai miri, când auzi despre un savant că-i ”cu capul în nori”! Ai și tu nevoie de o asemenea stare… Nu ca să devii savant, ci ca să poți ucide cugetarea trupească pentru a învia cugetarea duhului. Este o condiție necesară pentru ca psihicul să devină conștiință…
***

Rezonanța altruistă

image_pdfimage_print

***
Te uiţi la un film în care eroul principal dă dovadă de un altruism deosebit. Te impresionează până la lacrimi. Plângi.
(…)
Într-o celulă a puşcăriei, un infractor vede acelaşi film. Plânge-n hohote…
(…)
Şi tu şi el aveţi suflet. ”Utilizarea” sufletului în timpul vieţii se face diferit. Tu eşti bun-bun-rău, el este rău-rău-bun. Partea de “bun” este altruistă, dar voi nu veţi fi în rezonanţă. Partea de ”bun” plânge… Armonicele voastre nu se vor suprapune. Pentru a rezona, oamenii ar trebui să fie buni-buni-buni. Toţi! Situaţia de răi-răi-răi este o ipoteză de lucru, prin reducere la absurd…
(…)
Rezonanţa altruistă este soluţia salvatoare! Dar, procesul de rearmonizare este dificil, aproape imposibil… Totuși, dacă vom face -cu toții- lucrurile bune de care suntem capabili, vom intra în armonie.
(…)
Bun-Bun! Bun-Bun!
(…)
Este rezonanța sufletului. Frecvența ei nu-i altceva decât iubire… Rezonanța altruistă e transfigurare și împrietenire cu Universul. Marea iubire…
(…)
Nu uita: bun-bun!
(…)
Pentru a trăi marea iubire, încetul cu încetul, intră în rezonanța: ”Bun-Bun! Bun-Bun!”
***

Teatru existențial sau ”Vocational Psychiatric Orientation”

image_pdfimage_print

***
Piesă în trei acte: act 1 (ne-erotetic), act 2 (erotetic) și act 3 (act consumat)
***
Motto: Suntem atât de obișnuiți să ne ascundem de alții, încât în cele din urmă ne ascundem de noi înșine! (François de la Rochefoucauld)
____________________________________ ***

Decorul: un cabinet de psihoterapeut, cu canapeluțe și pernuțe…

Personajele: terapeutul, pacientul şi… invers.

___________________________________ ***

TU (posibil pacient): Bună ziua!
EU (terapeut): Bună ziua! Scuză-mă! Astăzi nu mai tratez pe nimeni! Deprinderile mi-s atrofiate prin limitarea capacităţii de a simţi. Nu mai simt, pentru că mi-e foame! Ar trebui să schimb plăcuţa pe care scrie “CABINET de PSIHOTERAPIE EXISTENŢIALĂ”. Mai bine aş scrie: “CABINET de …STENŢĂ”. O să văd ce pun: EXI, ASI sau SUBZI!
TU (posibil pacient): ?!
EU (terapeut): Da! Mi-e foame! Nu-ţi mai pot simţi posibilităţile latente pentru că nu mai… simt. Mi-e foameee! Ca să mă pot proiecta în interiorul tău, ar trebui să am burta plină. Ca tine… Să mă pupe undeva teoriile lui Rogers! Cum să te percep, cu burta goală, pe tine cu burta plină? Ha?! Nu mă pot ridica în faţa ta de foame ce-mi e! Nici în faţa… mea! Dacă îţi mai aduci aminte ce simţeai când aveai burta goală, ar fi mai bine ca să inversăm rolurile! Încearcă tu să-ţi transpui eul într-un mod obiectiv de comportament uman şi imaginează-ţi cum interpretez eu, acum, lumea… Poţi?
TU (considerat pacient, cu burta plină): Cred că da!
EU (încă terapeut): Desigur, cu burta plină crezi că poţi să faci orice… Chiar să mă laşi să mor de foame! Ai afla, la timp, că detaşarea îţi este utilă şi o vei aplica… imediat! Îmi vei scrie în fişă: “Pacient cu ostilitate predominantă generată de o acută stare de tristeţe”. Baletul meu nonverbal te va convinge. Dar, dansez de foame, clinicianule! Raţionalule! Dacă tot am inversat rolurile, poate că ar fi bine să încheiem…
TU (terapeut de ocazie): Poţi să-mi spui care este, până la urmă, problema ta?
EU (pacient de ocazie, fost terapeut): Nu ştiu exact, mi-e teamă că m-apucă greaţa!
TU (terapeut de ocazie, fost posibil pacient): -Continuă, te rog! La ce te duce, gândul acesta?
EU (pacient de ocazie, fost terapeut): -…tu-ţi catharsis-ul, insight-ul şi continuarea mă-tii! Nu pot să-ți spun ce-mi trece prin cap, pentru că prin stomac nu mi-a mai trecut ceva de ieri! Azi polaritatea mi-e simplă: mi-e foame – mi-e foame! Și, îmi este o foame de nu mă mai recunosc în oglindă!
TU (terapeut de ocazie, fost posibil pacient): E clar! Ai sindrom ”Capgras atipic”! Cortexul frontal ți-e afectat și legătura emoțională ți-e… vraiște! Liniștește-te, răspunde bine la farmacoterapie!
EU (revenind la calitatea de terapeut): What did you say?! Ptiu, drace! Cum de știi de sindromul ăsta! Ai trecut, deja, la ”reality therapy”?
TU (revenind la calitatea de posibil pacient): Păi, sunt neuropsihiatru! Am ieșit din gardă și simțeam nevoia ca să discut cu cineva; am atâtea idei bune, planuri îndrăznețe… cred că am o misiune religioasă pe acest pământ, o să vizitez Ierusalimul… sunt chiar fericit! Mă gândisem că un psihoterapeut ar fi și el fericit să m-asculte! Poate că, împreună, vom face faţă la raportul dependenţă afectivă- autonomie
EU: (…) Mda! Ne vom facilita autocunoaşterea, acceptarea emoţională, maturizarea și dezvoltarea optimă a resurselor personale… Nu-i suficient să-ți faci datoria, trebuie s-o și cunoști!
TU: (…) Desigur! Dar… N-ai vrea să luăm masa împreună! Scăpăm de ”grundsymptome” și, cu burta plină, putem să scriem mai ușor un manual de… vocational psychiatric orientation! Sau de duhovnicie… Nu știu exact… Vedem, dacă… vedem! Suntem liberi să alegem!
***
________________Gong existențial-final!__________________________________

Consuetudinile pământului

image_pdfimage_print

***
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Pur și simplu, respectând cutumele, acționezi pe baza unui algoritm cunoscut. E bine? Depinde de sens… Pe de-o parte sunt eliminatoare de stres, dacă acestea nu sunt obositoare prin ele însele, pe de altă parte reduc sforțările creative, prin lipsa gândirii… Oricum, cutumele lucrează cu adevăruri acceptate care, evident, nu mai sunt supuse verificărilor directe ale unei minți iscoditoare… ”Dacă totul concordă cu ideile noastre ne dispensăm de verificare și evenimentele obișnuite ne dau cu totul dreptate.”[1] Adică, în cea mai mare parte a timpului, adevărul trăiește… pe credit. ”Gândurile și ideile noastre au curs atâta vreme cât nimeni nu le refuză, ele trăiesc pe credit. Așa cum biletele de bancă presupun o rezervă metalică fără de care întreg ritmul financiar s-ar prăbuși, tot așa adevărurile presupun o verificare, confruntarea directă cu faptele.”[2]
(…)
Respectând tradițiile, o perioadă a vieții, mulți oameni gândesc… în rate. (Nu-i bai! Oricum, ”toți oamenii simt, într-un anumit fel, o duioșie a vieții…”[3]) Pragmatismul le este protector, prin eliminare de stres, pentru că tradiția reprezintă iluzia permanenței…
(…)
Totuși, omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… Prin întrebări de raționament: „De ce…?, De ce aici…?, De ce așa…?, De ce acum…?” cutumele devin o importantă sursă de stres. Omul cult (paradoxal?) nu este pragmatic și nu poate gândi în rate… Gândirea lui, chiar dacă este sursa multor chinuri, este și ”izvorul bucuriilor ideale și al contemplațiilor dumnezeiești”.[4]
(…)
Totuși…
(…)
Firile oamenilor sunt asemenea; obiceiurile îi despart” [5]
(…)
Întrebare.
(…)
–De ce nu sunt toți oamenii culți? (Întrebarea e generatoare de zâmbete…)
(…)
Răspuns.
(…)
– Pentru că ”nu este ușor să dezrădăcinezi din suflet, fără efort, obișnuințele greu de urnit!” [6] Obișnuințele devin indicatoare pentru subconștient… Și, e greu, pentru că nu-ți prea vine să faci ”mămăligă-n ceaun cu microunde” [7] … (Răspunsul nu generează zâmbete…)
***
Concluzia.
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… El gândește. De multe ori, ”în afara cutiei”… Deci nu se bazează prea mult pe consuetudini… Gândirea este sursa multor chinuri… Pentru omul cult tradiția nu reprezintă iluzia permanenței.El este posesorul unei atipice stări a organismului despre care nu se poate spune că inexistența ei nu înseamnă… moarte.
(…)
Omul cult este un… stresat. Așa este… viu.
(…)
Cu duioșie aș putea spune că, paradoxal, aceasta-i cutuma lui: stresul!
***
Concluzia concluziei.
Omenirea este suma consuetudinilor pământului.
***
_______________________________________________________

[1] W. James, ”La pragmatisme”, p.190
[2] W. James, ”La pragmatisme”, p.190 -191
[3] Albert Camus (1913 – 1960)
[4] E. Caro – filosof francez , 1826-1887
[5] Confucius, A, XVII, 2
[6] Teodor al Edesei, ”Theoreticon”, Filoc. gr. 1,325,31.
[7] Valeriu Butulescu – ”Frunze fără ram

La mulți ani!

image_pdfimage_print

***
Să vă fiți martori timpului dat de Dumnezeu, să vă puneți inima în palmă și să vă duceți palma spre frunte!
(…)
Durerile să le suportați mai ușor, în tovărășie și lămurire!
(…)
Tovărășia și lămurirea sunt ceea ce au fost și vor trebui să vă fie: o negociere între Freud și Hristos și șoaptele dintre pacientul englez și sora medicală!
(…)
La mulți ani!
***

Și eu, și tu, adică noi

image_pdfimage_print

***
Motto:Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem
.” [Nichita Stănescu – ”Măreţia frigului”]
***
Eu…
(..)
Când am plecat, știam de ce-s fereastra închisă a viselor tale, grimasa zâmbetului tău și geamul înghețat al iernilor tale…
(…)
Acum, știu de ce deschizi cărțile, fără să le citești…
(…)
Tu…
(…)
Tu n-ai știut să cauți, ceea ce ți-ar fi plăcut să găsești… N-ai vrut să știi! Când nu vrei să știi, căutarea e imposibilă!
(…)
Și eu, și tu…
(…)
Privește-mă-n tine și vei vedea deosebirea! Vei știi de ce eu și tu nu mai putem vărsa apă-n mare…
(…)
Pe mine, după căderea-n golul sufletului tău, mă-ncearcă fericirea revenirii: mă voi scula și voi merge! Te-aș putea duce și pe tine-n spate… Îți pot da din sufletul meu și putem să mergem, să alergăm sau să zburăm. Putem ști ”cât facem”…
(…)
Și eu, și tu, adică noi!
***

Fuga

image_pdfimage_print

***
Fuga… Fugim pentru satisfacerea nevoilor. Așa a fost dintotdeauna… Din vecie, există și o fugă după sistemul de valori. Dar, sistemul de credințe, instituțiile, filosofia etc. s-au transformat, în ritm galopant (într-o viteză mai mare decât fuga după valori)…
(…)
Astfel, valorile tradiționale, verificate și moralizatoare, sunt sau au fost aruncate uitării.
(…)
De ce?
(…)
Pentru că n-au suferit o adaptare ”de formă” la nevoile și la fuga după un sistem de valori… facil. Astăzi, alegând după trebuințele primordiale existenței, fugii după valorile morale i se ”alocă” din ce în ce mai puțin timp.
(…)
Ce-i de făcut?
(…)
Simplu: adaptarea pentru însușire rapidă!
(…)
Exemple.
(…)
Pentru ușurarea citirii și înțelegerii cărților sfinte, un grup de înțelepți ai bisericii ar trebui să le redacteze în limbajul actual. Păstrarea exprimărilor arhaice este un impediment mare în citire și înțelegere, cu efect imediat: fuga de învățătura religioasă și… Și preoții ar trebui să fie mai blânzi cu ”pedepsele”… Oricum, de pedepsit pedepsește Dumnezeu.
(…)
Încă din primii ani de școală, copiilor le sunt necesare mai multe ore de desen, de muzică, de limbi străine, de sport… (Mai ușor, fraților, cu matematica! Aceasta este o materie care nu place și peste 90% din elevi vor să scape cât mai grabnic de ea…)
(…)
Aplicațiilor practice le sunt necesare explicații ușor de înțeles. Cum ar fi dacă, la ora de cultură muzicală, atunci când li se vorbește despre ”Traviata”, să li se spună elevilor ce înseamnă în italiană ”la traviata” și că libretul (în limba italiană) operei lui Verdi are la bază romanul lui Alexandre Dumas fiul, ”Dama cu camelii”… Apoi, pe scurt, să li se expună subiectul romanului! Cum ar fi? Pentru mulți va fi un imbold de citire a romanului și de ascultare-reascultare a celor trei acte cu subiectul știut…
(…)
Cum ar fi, dacă la un curs de ”literatură universală”, când li se vorbește elevilor despre Sartre, li se spune (dictându-le): ”Prin lucrarea monumentală ”L’Être et le Néant” („Ființa și neantul”), Sartre ”prelungește și transformă teza bergsoniană a activității și a priorității conștiinței, cu acea diferență însă că, pentru Sartre, conștiința de sine nu este sens intim sau durată, ci dimensiunea negativă a existenței subiectului”; cu acestea, Bergson, lăsând lui Sartre posibilitatea ”unei reluări non-bergsoniene a bergsonismului”, asigurând, asemenea lui Kierkegaard, o largă audiență fenomenologiei…” Chiar așa, cum ar fi? Îi năucești… Exprimarea e pentru specialiști sau pentru studenții de la filosofie… Poate, dacă li s-ar spune că, existențialismul este un curent din gândirea filosofică (Kierkegaard, Husserl, Heidegger, Jean-Paul Sartre) legată și de numele unor mari scriitori care au exprimat, în operele lor, un „sentiment tragic al vieții” și ”ideea absurdității existenței” (Dostoievski, Miguel de Unamuno, Kafka, Camus ș.a.), ar fi fost mai simplu…
(…)
De ce să fie simplu, când se poate complicat?
(…)
Simțurile transmit în mod simplu, dacă primesc în mod simplu! Mintea omului, prin închipuire, prelucrează materialul prin intermediul simțurilor. Poate construi, ulterior, un model întrebuințabil de rațiune și conștiință morală… Dacă nu este chinuită de neînțelegere.
(…)
Înțeleptul trebuie să meargă la cel prost, altminteri înțelepciunea ar pieri, deoarece prostul nu vine niciodată la cel înțelept.”[2]
(…)
Specialiștii domeniilor pot să se arate mai deștepți decât… natura! Treaba lor! Dar… Nu poate opri nimeni omul complicat, ca să zâmbească la întâlnirea ursului în taiga, după cum nu poate nimeni să oprească… fuga omului simplu.
***

_________________________________________________________________
[1] J. Delhomme, ”Le problème de l’intériorité: Bergson et J.-P. Sartre”, p. 201, 219
[2] Friedrich Martin von Bodenstedt – poet și scriitor german (1819-1892)

Infanteria și artileria copăcească

image_pdfimage_print

***
M-am întrebat, dacă un copac își cunoaște toate frunzele. Cred că da… Oare, cum o strigă pe frunzulița de pe rămurica din stânga, a ramurii din stânga, din dreapta trunchiului lui? N-am să știu… Copacii strigă tăcând. Oamenii n-aud strigătele copacilor… Tăcând, copacii n-au spaima că multiplică gesturi inutile. Ei comunică prin nemișcare și prin tăcere. Când copacii trosnesc sau foșnesc, folosesc artileria și infanteria copăcească aflată în război cu vântul… De altfel, nu-mi amintesc să fi văzut vreun copac ”citind” un manual de strategie de F. N. Maude [1] sau Clausewitz [2]… Ei nu atacă, nu dau înapoi. Războiul lor cu vântul e… o șuetă. Între ei, copacii au copăcismul lor.
(…)
Copacii, cu oamenii n-au război… Tăcând, au găsit un fel de materialism dialectic [3] al plantelor, pentru a pune capăt oricărei discuții cu oamenii… Par orbi la manifestările oamenilor.
(…)

Oamenii n-au reușit să pună capăt războaielor, pentru că n-au învățat să tacă. Considerând destinul ca un copac tăcut și orb la orice, omul îl înșală cu discuții asurzitoare și rele. O fi destinul orb, dar nu-i surd! La fel ca și copacul, tăcând, pune capăt oricărei discuții cu oamenii…
(…)

Oare, eu, dacă voi învăța să comunic prin tăcere, voi știi cum îl cheamă pe omulețul care locuiește în casa de pe partea stângă, a străzii din stânga cartierului din dreapta? Cred că nu… Am spaima că voi multiplica gesturi inutile, știind că oamenii (încă) își caută umanismul [4]… În bibliotecă mai am manuale de strategie. Și, nu-s orb la manifestările oamenilor! Nu… Ca să fiu prezent, trebuie să strig, uit că-s parte din Dumnezeu și că, asemenea Lui, pot să fiu prezent peste tot, fără să fiu văzut… Uit să tac.

(…)

Față de copăcism, umanismul pare o ironie lipsită de entuziasm. Dacă omul va învăța să asculte, mai mult decât să se agite și să vorbească, își va salva umanitatea [5] și își va găsi pacea sufletului. Pacea i-a fost lăsată, trebuie doar s-o primească în liniște, așa cum fac copacii… Artileria și infanteria copăcească sunt mesagerii… păcii.Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau eu. Să nu se tulbure inima voastră nici să se înfricoşeze.” [6]

***

Copăcismul este un discurs patristic. Umanismul ar trebui să-i răspundă prin ”Tatăl nostru”…

***

_________________________________________________________________

[1] Colonel Frederic Natusch Maude (1854–1933) – ”War and the World’s Policy”, ”The evolution of modern strategy from the XVIIIth century to the present time”, ș.a.
[2] Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (1780 –1831) este autorul tratatului de strategie militară ”Vom Kriege” / ”Despre război
[3] Materialism dialectic = știința despre raportul dintre materie și conștiință, despre legile cele mai generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și cunoașterii (DEX 1998)
[4] Umanism = orice doctrină care are în centru bunăstarea și demnitatea omului, încrederea în rațiunea umană, fără un ajutor exterior; mod de acțiune care decurge din această concepție și care militează pentru dezvoltarea liberă a personalității umane (DEX ’09)
[5] ”Umanitatea este totalitatea valorilor culturale omeneşti, e cultura acumulată, iar din punct de vedere practic ea este un ideal etic, o tendinţă către realizarea unei forme superior-istorice şi a unui alt om, cu sufletul ideal organizat, tendinţa către omul şi societatea perfectă.” (Definiția aparține lui Petre Andrei)
[6] (Ioan 14, 27)

Șăd, cujet, nu deodatălea!

image_pdfimage_print

***
Astăzi va fi o zi în care nu voi face ceva. La fel ca ieri. Și mâine va fi la fel… Mulți mă copiază, în sensul cel mai strict al lui ”a nu face ceva”… Tot mai mulți! Nu sunt destul de obraznic în a susține că mă ajută… Conform devizei: „nu spune lumii ce știi să faci, fă-o și gata” [1], chiar asta fac! Fac ce știu: stau!
(…)
Când stau, am o siguranță deplină? Nu știu, dar fac ce pot, cu ce am, acolo unde sunt… Se poate spune că sunt un om de cuvânt. Arăt lumii că, oricât de sus aș fi, eu pot să… stau. Da! Dar stau într-un anume fel…
(…)
Când stau, pun în legătură problema anticipării cu problema fluxului de informație… Legătura mă tulbură, cu repercusiuni (uneori!) psihosomatice: acord valoare comparabilă eventualităților defavorabile și celor (foarte) favorabile! Adică, nu mai pot să ierarhizez! Specialiștii vor spune că-s traumatizat…
(…)
Nu! Nu-s traumatizat… Nu-s anxios. Ba, dimpotrivă: când stau îmi elimin din gândire jocurile strategice care au ca scop obținerea unui câștig din valorificarea informațiilor dobândite!
(…)
Stând, în acest fel, am devenit o ființă responsabilă, un subiect moral… Știu să răspund la întrebarea: ”Ce este informația?
(…)
Ca subiect moral am dobândit o facultate fundamentală, facultate care îmi permite să-mi dau un răspuns mie și care mă obligă să ți-l spun și ție: ”Informația este singura ”marfă” ( mi-aș dori ca Google Translate să nu traducă ”marfă” prin ”it’s super cool”… ) pe care o poți ”vinde” de mai multe ori, ca să rămâi cu ea!”, iar cel mai în vârstă trebuie ”s-o transfere” celui tânăr, prin contract de comodat unilateral, respectând tradiția strămoșească: ”A bovi maiori discat arare minor!”[2]
(…)
Un alt răspuns te poate ispiti să-l dai, dar riști sminteala: poți transforma umilința în mândrie, crezând că tu ai certificat definiția omului ca ”amestec straniu de existență şi non-existență” [3]! Mai bine: șezi locului, fi-ț-ar băutura, să-ţi fie!
(…)
Buuun!
(…)
Aceasta a fost lenea… activă.
(…)
Să-ți spun ce știu despre lenea-lene…
(…)
I-auzi!
(…)
Viața este grea!” Aud zilnic… Cred c-am spus-o și eu de câteva ori. Când am spus-o, mi-a fost lene… Sigur! Lenea este păcat! Da, dar e păcat că-i păcat! La începuturile lumii n-a fost lenea… lene. Apoi, a devenit și s-a făcut contagioasă. Mai contagioasă decât ciuma, se transmite într-o clipită… Și, nu poate fi înlăturată printr-o înțelegere greșită! E nevoie de un tratament corect, fără milă…
(…)
Dar…
(…)
Nu se aplică tuturor!Tratamentul…
(…)
Nu se aplică poeților! De altfel, un poet (eu?!) a scris:
În veacul meu cel crâncen slăvit-am lenea
Și stima pentru cel lovit de ea…

(…)
Și nici filosofilor! Parcă un filosof a spus (eu?!): ”Limita oricărei lene este o lene și mai mare!
(…)
Și nici artiștilor! Cred că un artist mi-a șoptit (mi-am șoptit?!): ”Lenea este o operă de artă, este expresia unei emoții analizate, decantate, trecută prin filtrul unei gândiri de sine… stătătoare. De aceea există două feluri de discipoli: cei care o practică și cei care o admiră.
(…)
Și, dacă nu mi-ar fi lene, aș putea continua…
(…)
Celor harnici le-aș spune: ”Acolo unde nu-i lene, trebuie să existe o posibilitate!
(…)
În fine, chiar dacă viața-i grea și lenea mă cuprinde, pot să concluzionez că există trei categorii de oameni:
– cei ce-și povestesc lenea;
– cei ce n-o povestesc;
– cei ce n-au ce povesti.
(…)
În ceea ce privește calitatea:
– caracterul pământesc al lenei;
– caracterul chemat (dorit, acceptat) al lenei.
(…)
În ceea ce privește durata:
– efemeritatea lenei;
– permanența lenei;
– veșnicia lenei.
(…)
În ceea ce privește persoana:
– urmărirea de voie a lenei;
– acceptarea de bună voie a lenei.
(…)
Uf! Viața e tare grea! Chinuitoare… Deh! ”Este de ajuns să spui adevărul într-un mod bizar, pentru ca bizarul să ajungă să pară adevăr la rândul lui” [4] Așa că, pentru a vedea, în act, cât e de grea viața, trebuie să înțeleg că omul este ”în centrul preocupărilor sale” [5]. Pentru chin, ar trebui să merg des la biserică, rugându-mă să nu mă surmeneze lenea… Lenea-lene! Iar creierul meu nu trebuie să-și piardă… mințile!
(…)
Așa că…
Mă şăd, mă cujet, nu deodatălea, că nu poci să fac două deodat’…
(…)
Uf! Greu…
***
Concluzie.
Leneşul are prea puţin timp pentru cât ar vrea să piardă.” [6]
____________________________________________________________

[1] Riccardo Oda: ”Non dire al mondo quello che sai fare, fallo e basta.” (it.)
[2] ”De la boul mai vârstnic să învețe cel mai tânăr să are!” (lat.)
[3] Ernst Cassirer – ”Eseu despre om” – Editura Humanitas, 1994
[4] J.W. von Goethe – ”Afinitățile elective”, 1819
[5] H. Bernea – ”Meditații filosofice. Note pentru o filozofie inactuală” – Ed. Predania, 2010
[6] Tudor Mușatescu

Părere de neuroteolog

image_pdfimage_print

***
Motto:
Toate epocile în care domnește credința, sub orice formă, sunt strălucite,înălțătoare și rodnice atât pentru contemporani cât și pentru urmași.” (Goethe)
***
Inventând dinamita, Nobel a vrut să-l elibereze pe OM de multă muncă. L-a eliberat așa de mult, că, de prea rapidă libertate, OMUL s-a ridicat (brusc!) la… cer, fără ca să aibă soarta lui Enoh [1] . Deh! N-a inventat Nobel ”toate sensurile”… Nu tot ce te înalţă ţi-e folositor… Când nu ți-e folositoare înălțarea, ai vrea să revii… Poți? Cred că nu-i ușor… Mai întâi, ar trebui să-ți explici de ce cauzalitatea este mai importantă decât finalitatea și de ce prevalează asupra ei… Dacă ești om de știință, știi că, asemenea ireversibilității, această lămurire este o ”obsesie” a fizicii sau a ciberneticii. Deși acest fapt ar putea fi numai o extensie a ceea ce a subliniat psihologia și biologia… În fine, Nobel a avut asemenea ”obsesii”…

(…)

Dacă ești credincios, problema este rezolvată. Cum? Prin a nu avea asemenea obsesii… Tu crezi! Tu știi că de la Dumnezeu vine iubirea și că te înalți dacă o primești… Simți de ce cauzalitatea este mai importantă decât finalitatea și de ce prevalează asupra ei… Vezi? Când simți și crezi, e simplu! Și-ți este folositor: vezi sensurile! Și nu ești singur: nu-mi amintesc să fi existat vreodată un popor de atei! Poți trăi și fără să știi principiile termodinamicii…

(…)

Revin la Nobel… I-a dat amestecului dintre nitroglicerină și kiselgur numele ”dinamită”, inspirându-se de la grecescul ”dynamis” (forță, putere)… Adică, dinamitei i-a atribuit însușiri… de Dumnezeu! Acum, poți să înțelegi de ce o blasfemie nu poate arăta ”toate sensurile”… Și că, dacă voi scrie numele inventatorului: ”No.Bell”, nu-i hulă… E o părere de neuroteolog
***
————————————————————————–

[1]Prin credință, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, si nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5).

Transformarea marșului lui Radetzky în lugubrul marș al lui Chopin

image_pdfimage_print

***
Cunoaște-te pe tine însuți este îndemnul perfid al frustraților. Înseamnă să-ți gândești istoria personală, ca să-ți demonstrezi că ai existat și că exiști… Hm! Cred că este marea greșeală a vieții. Analiza vieții personale este, aproape fără excepție, depresivă. (Nu mă refer la cei care sunt ”efectiv” bolnavi…) Fiecare are “ceva” în viața lui care îi va crea o depresie. Cunoașterea, de acest fel, este efemeră… Este timpul ca să știm că omul este ființa veșnic nemulțumită. Și, atunci, ce să mai analizezi? Simpla punere a problemei arată că ai probleme…
(…)
Nu mai analizez dacă exist, pentru că eu trebuie să exist, indiferent de ce am făcut anterior. Dacă toți s-ar preocupa de autocunoaștere, am asista la sinucideri în masă! Secretul vieții este ”indolența liniștitoare” tradusă prin ”eu voi fi nimeni”, nu prin ”eu sunt cineva”…
(…)
Ce se poate înțelege, prin ”eu sunt cineva”?
(…)
În mod obișnuit, omul are două profesiuni: una exterioară și una interioară. Dacă cele două se suprapun, nu mai putem vorbi despre profesiunile lui… Putem spune că-i un dar de la Dumnezeu.
(…)
De multe ori, este ”neglijată” profesiunea interioară. Cu regrete târzii… De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, profesiunea exterioară aduce beneficii materiale care gâdilă setea de-a fi cineva, setea de putere… Da! Se ajunge repede la ce-aș numi… alienare. Fugim de nevoile spirituale, negându-le chiar. Ajungem să credem că principalul hobby ne este… meseria! Ba, mai mult decât atât, începem să credem în ipocrita ”cultură de consens”… Pentru a ne crea echilibrul intern, începem auto-medierea/auto-negocierea, cu rezultate imediate în vânzarea sufletului pe arginți… Hm! Încercăm un consens între valori, dar un asemenea consens nu există! Așa fac managerii corporatiști, când își altoiesc ipocrizia, punând gard înalt valorilor spiritului…
(…)
Neglijarea profesiunii interioare este o proastă punere în lucrare a unei potențialități naturale… Sursa neglijării se numește patimă. Patima este la rândul ei sursă: de necazuri! Iar necazurile se nasc mari și încep să… crească! De cele mai multe ori, când vrei ”să fii cineva”, neglijezi profesiunea interioară, punând gard înalt (de arginți!) valorilor spiritului…
(…)
Ce se poate înțelege, prin ”eu voi fi nimeni”?
(…)
Ce voi fi?
(…)
Primordial este un viitor corect și de calitate, nu prezentul frustrant și, cu atât mai puțin, trecutul… Călătoria prin viață se face mai ușor fără… rucsacul cu probleme. Numărul anilor trăiți este direct proporțional cu egoismul milostiv enunțat prin: milă mi-e de mine!
(…)
Urci sau cobori pe scara vieții? Nu știu, încă! Știu că, oricum ai mărșălui, la capăt te așteaptă un marș funebru… N-ar fi rău să știu… Ca să nu fiu ”aparent-adult” sau ”aparent-copil”… Un fel de Benjamin Button din povestea lui F. Scott Fitzgerald. Poate vreau să-mi fie clar… Adică, să fiu ”fie-fie”, nu ”și-și”…
(…)
Apropo de Benjamin… L-am văzut ieri pe scările gării din Venezia. Trăgea cu urechea la o discuție aprinsă dintre Emma Bovary, Anna Karenina și Lizzy Bennet. Lizzy încerca să le calmeze… N-a reușit! Anna i s-a aruncat sub roți trenului care intra-n gară… Emma a făcut un salt în ”Gran Canale”… Benjamin înmărmurise! Brusc, nu mai era nici tânăr, nici bătrân! Lizzy se îndrepta, agale, spre Palatul Dogilor…. La o cafenea din Piața San Marco, Gustave, Lev și Jane îl așteptau pe Scott… În lagună continua să înoate Emma… Lizzy Șușotea cu Darcy… Benjamin scâncea pe scări… La difuzoarele gării se auzea un marș funebru….
(…)
Mda! Pe scara vieții, indiferent în ce sens mergi (înoți), cobori… Da! Știu… Viața este acel ”the curious case” prin care mărșăluiești cu ”mândrie și prejudecată”, imaginându-te pe ”la più bella strada del mondo”, fără să simți transformarea marșului lui Radetzky în lugubrul marș al lui Chopin… Adică, încet-încet, vei fi… nimeni.
(…)
Dar…
(…)
Viața are un secret. Secretul vieții este o anume ”indolență” liniștitoare care îți va permite să scrii ceva în ”cartea” ei… Nu trebuie să te frâmânți, că nu vei mai fi ”cineva”… Scrie-ți, în continuare, viața! Nu e cazul, să te consideri ”un scriitor” violat de necitire! Important este ca tu să ai ce citi, când vrei să te liniștești… Altfel, vei fi ”nimeni”… mai devreme.
***

O Apocalipsă dorită

image_pdfimage_print

***
Tot mai mulți intelectuali ai lumii consideră că utopia este… sinistră. Chiar o consideră… calamitate. Cred că mulți vor să-i combată, în special, pe Marx și Engels. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, suma ideilor lui Marx și Engels au condus la o teorie a istoriei, la un program economic și politic care au creat o disciplină teoretico-speculativă (cu influențe hegeliene) ce angajează o viziune cu caracter sintetizator, integrator și general, care studiază omul în complexitatea sa, cu determinațiile, manifestările și raportarea sa la natură, societate și cultură, numită antropologie filosofică.
(…)
Comunismul bazat pe marxism a fost un eșec și a fost catalogat ca fiind… o utopie. Utopiei i s-a spus că-i sinistră. Numai că, nu Marx și Engels au creat „normele” de aplicare (Marx a murit în 1883)… Le-au creat Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu etc. Apoi, să gândim ce generează normele de aplicare ”făcute” Bibliei, Coranului… Oricum, nu putem să nu remarcăm gelozia intelectualistă față de o construcție teoretică monumentală (unii chiar i-ar fi dorit lui Marx sfârșitul lui Thomas Morus, fără ca să-i aducă un „elogiu nebuniei”)…
(…)
Filosofii au dreptul să viseze, iar omul, în general, dincolo de datele furnizate de științele consacrate lui, cu atât mai mult…
(…)
Orice lucru ”desăvârșit-bun” în această lume, este un vis. Și visul ori dispare, prin trezire, ori devine coşmar… Ca să devină realitate bună, ar trebui să visăm imposibilul… Chiar aşa! La început, orice lucru ”desăvârșit-bun” pare imposibil… Și imposibilul are un temei filosofic de referință: realul! Așa cum temeiul filosofic al politicii corecte este prea-realul caracter al societății… Imaginând realul, ”vedem” că imposibilul și politica corectă au un numitor comun: utopia! Înfăptuirea (realizarea) lor s-ar putea finaliza prin mântuire colectivă și eroism social… Dar, din păcate, are dreptate Jung: ”per ansamblu omul este mai puțin bun decât se crede sau decât se vrea a fi” [1]. Ceea ce… Totuși, omul poate să facă ceva cu temei: să viseze binele! Poate visa chiar și o Apocalipsă dorită… Așa că: orice lucru desăvârșit-bun, în această lume, este un vis!
(…)
Utopia–i purtătoare de progres. Utopia face adevăratele revoluții prin… provocare. Gândind idealul, șlefuiești realul. Știu că lumea, în realitatea ei, trebuie să fie bună, nu perfectă… Dar, gândind la perfecțiunea lumii și acționând spre așa ceva, poți să atingi bunătatea… Spunând că utopia e sinistră, îl jignești pe Dumnezeu care a creat Raiul… Cei care vor să ajungă-n Rai (evident, cât mai târziu…) vor să fie buni… Ei știu că perfect este Dumnezeu. Pentru bunătate își fac o construcție imaginară a perfecțiunii. Nu-i sinistră dorința și nici imaginarea! E o provocare pe care n-o pot suporta mulți. Și-i spun utopiei că-i sinistră…
(…)
Utopia este vederea harismatică care nu anihilează și paralizează mintea, ci, dimpotrivă, prin antrenarea raționamentului spre o țintă la care un om ajunge greu (și de aceea i se pare a fi ceva peste puterile lui naturale) este calea spre descoperirea adevărurilor dumnezeiești… Numai pentru Dumnezeu adevărul are plural…
***
Utopia nu-i sinistră, e îndrăzneală spirituală. Nu cred că Dumnezeu ne va pedepsi dacă ne imaginăm și ne dorim… Raiul. Gelozia intelectualistă este aceea care o face… Totuși, omul poate să facă ceva cu temei: să viseze binele! Poate visa chiar și o Apocalipsă dorită… Așa că: orice lucru ”desăvârșit-bun”, în această lume, este un vis! Filosofii au dreptul să viseze, iar omul, în general, dincolo de datele furnizate de științele consacrate lui, cu atât mai mult…
____________________________________________
[1] Carl Gustav Jung – ”Psychology and Religion” (1938)

O altă formă de respect

image_pdfimage_print

***
De vreme ce nu pot să ofer daruri, voi dărui cuvinte.” [1] Vreau să fiu generos! Fac eforturi… Stau, uneori, încruntat sau prea serios, când vreau să fiu generos. Deh! Uit că generozitatea se face fără eforturi de voință… N-am învățat – mai întâi – să fiu respectuos, ca să pot simți că generozitatea vine fără efort… Nu mi-a spus nimeni că generozitatea este… o formă de respect.
(…)
Da! Dacă generozitatea fiecăruia dintre noi ar cunoaște și ar respecta un om bun, lumea ar fi salvată! Cel puțin pe jumătate… E simplu și nu e greu ca să demonstrez așa ceva…
(…)
Dar…
(…)
Sunt capabil să demonstrez că o dreaptă reală poate să fie perpendiculară pe ea însăși, pot folosi geometria neeuclidiană ca mijloc de argumentare în contra apriorismului kantian și, totuși, mi-e destul de greu ca să te găsesc și să te respect omule bun…
(…)
De ce mi-e greu?
(…)
Pentru că am învățat lucrurile complicate, înaintea celor simple! Am învățat că ”e imposibil de găsit ceva bun, unde să nu fie și ceva rău” [2] și am început să mă îndoiesc de toate… Am învățat că ”oamenii sunt la fel ca Luna: nu-şi arată decât o față” [3]. Și eu, ca și tine omule, sunt ce-am învățat. De aceea, nu-ți pot oferi alte daruri! Îți ofer cuvinte. Și, chiar dacă ofer și cuvintele altora, le ofer, nu pentru că vreau să-ți arăt câte știu, ci pentru că sunt cuvintele pe care aș fi vrut să ți le fi spus cândva și, acum, vreau să ți le reamintesc… E forma de respect pe care ți-o pot oferi… Ab imo pectore! [4]
(…)
De altfel…
(…)
De altfel, iubești cu-adevărat doar pe cine respecți.” [5]
***
________________________________________________________________

[1] Publius Ovidius Naso
[2] Menander, Misogynes ap. Stob. Fluor., 69, 4
[3] Arthur Schopenhauer
[4] Din adancul inimii mele! (lat.)
[5] Ileana Vulpescu

Interviu apodictic

image_pdfimage_print

***
”Interviul” despre ”starea românului” este și un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei…
***
D&D: – Gândește românul pozitiv?
M. Mraconia: – Hm! Numai când rostește : ”Sunt convins că nenorocirile există… la alții!” și ”Brevis ipsa vita est, sed alcoholis fit longior!” pe care o traduce aproximativ: ”Viața în sine este scurtă, dar devine lungă… când bei!”
*
D&D: – Și, când este românul fericit?
M. Mraconia: – Când numărul necazurilor îi creşte spre infinit! Atunci, numărul fericirilor îi tinde spre… zero. De altfel, este noua teorie despre limită a românului. O demonstreză cu argumentul că, atunci când fericirea tinde spre zero, aceasta începe să se “regăsească” în necazuri… Și, îi apare fericirea de a fi necăjit! Apoi, urmează consecinţa logică a faptului că, atunci când încercă să înece necazurile în băutură, pe acestea le cuprinde fericirea de a… înota!
*
D&D: – Mai concis…
M. Mraconia: – Simplu! Românul e fericit, când bea! Atunci este proprietarul iluziilor sale fixe foarte bine sistematizate: știe că există o relație biunivocă între forma paharului și viteza de golire… Pentru o profundă sistematizare a ideilor, e musai ca tăria alcolului să fie egală cu numărul decibelilor manelelor… din club!
*
D&D: – Adică, românul ar trebui să bea… veșnic?!
M. Mraconia: – Uite… Se știe… Când bea, românul se sinucide episodic: omoară moartea de mai multe ori! Moartea morții e… fericire. Nu? În plus, își menține strânse tradiționalele relații de familie:
”C-așa beau și eu și tata
Dintr-o sâmbată într-alta!”
*
D&D: – Mda! Să revenim la lucruri un pic mai vesele… Are românul umor ?
M. Mraconia: – Da! Are umor negru… Uneori, în viaţă, umorul negru are multiple rădăcini în prostie. În prostia omenească! Și românul știe…
*
D&D: – Englezii sunt ”specialiștii” umorului negru, nu ?
M. Mraconia: – Așa le place lor să creadă… Numai că, un român i-a stabilit cel mai bine originea, când a scris: “Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”[1]
*
D&D: – Simț al realității are românul ?
M. Mraconia: – Paradoxal, da! Românul, deși nu mai știe în câte dimensiuni trăiește, știe că ”legile naturii devin mai simple și unificate atunci când sunt considerate într-un spațiu cu mai multe dimensiuni decât spațiul nostru obișnuit”![2] Folosindu-se de inteligența-i recunoscută, a concluzionat unde se află adevărul: „in vino veritas!” Devenit inteligent, bea mai mult, ca să suporte mediocritatea ce-l inconjoară…
*
D&D: – Când e românul trist?
M. Mraconia: – Când e treaz și când cineva, în loc să-l înjure, îl roagă foarte frumos să plece de acasă! Adesea e trist pentru că prietenii lui au (și el nu are!) câte-o afecţiune cronică: diabet, H.T.A. sau T.B.C. Vrea și el una! Și cum votca e mai răspândită decât bacilul Koch, alcoolismul îi stârnește o vie emoție…
*
D&D: – Politică face?
M. Mraconia: – Păi, ce crezi că discută-n cârciumă? Oricum, e plină țara…
*
D&D: – Mda! E plină țara de politicieni… Ce-ar fi România, fără politicieni ?
M. Mraconia: – Așa cum știe lumea: o grădină zoologică fără maimuţe! Sau o cârciumă fără bețivi…
*
D&D: – Oh! Mai are românul speranțe?
M. Mraconia: – Mai are o singură speranță: să se trezească și să-L roage!
***
“Din mocirla sufletească în care mă aflu scapă-mă din nou, Doamne. Din mlaştina păcatului şi a deznădejdii ridică-mă. Întinde-Ți mâna şi ia povara ce apasă atât de greu pe umerii mei. Vindecă rănile mele sângerânde. Uşurează chinul meu. Mi-e teamă de suferința care e în mine… De revolta care e în mine… De abisurile deznădejdii… Întinde-mi mâna, ca să mă agăț de ea şi să mă ridic la suprafață înainte ca valurile să mă înece. Tu, cel ce eşti plinătate, umple golul din ființa mea! Tu, cel ce eşti lumină, luminează întunericul din mine! Doamne, singura mea speranță, nu mă lăsa!”
***
—————————————————————————————————-
[1]Prostia omenească” de Ion Creangă (Învățătorul copiilor…,ed. a III-a, Iași,1874)
[2] Teorie concepută de Riemann în ”Über die Hypothesen, welche der Geometrie zu Grunde liegen”/”Despre ipotezele care stau la baza geometriei

Pregătire de furt

image_pdfimage_print

***
Astăzi m-am dumirit de ce oamenii acri sunt „mieroşi”. Din acelaşi motiv pentru care inteligenţii sunt „proşti”…
(…)
Numitorul comun al stării este… linguşirea. Adică e starea când pretinzi că eşti ceea ce nu eşti, ca să faci pe plac celor care sunt și poate că n-ar trebui să fie… Sau când încerci să convingi pe cineva că ești mai prost decât el…
(…)
Nenorocire! Nenorocire mare este că lumii nu-i pasă de realitate. Astfel, linguşirea se pretează la realizare. Linguşirea realizată devine realitate… În realitate, este o… necinste.
(…)
Prin lingușire are loc o paradoxală stare: virtualul este real, murdarul este frumos, hoţia este cinste şi inumanul e uman. Se transformă răul în bine, cu beneficii pentru o singură parte. Adică viaţa îşi ia „ţeapă”…
(…)
Cine-i țeparul?
(…)
Țeparul este individul care spune –despre el– că-i frumos și deștept, pentru că-i rudă… cu oamenii. Prin lingușire, țeparul rostește adevăruri frumoase în scopuri… tenebroase. Individul acesta își auto-țepuiește viața. Știe, de exemplu, că o căsătorie din calcul poate să fie reușită, până la urmă. Știe și că o căsătorie din iubire poate eșua. Totuși, el vrea să aibă siguranța câștigului și-și alege prima variantă; reușita calculului o transformă în certitudine, printr-un evantai de… lingușiri. Aici este expert. (…) Căsătoria, din iubire, nu-i pentru țepari: presupune sinceritate simțită! Pentru țepar, iubirea este un eșec: n-o poate întreține, multă vreme, cu lingușiri!
(…)
Țeparul nu este nici inteligent, nici prost… Se crede filosof, rostind: ”Eu îl aduc pe om la interes!” Mda! La interesul lui… Mizează pe ceva: ”Mulți oameni sunt lingușitori, pentru că le place să fie lingușiți!”[ Duiliu Zamfirescu]
(…)
Deci… Ce-i țeparul?
(…)
Cea mai rea dintre fiarele sălbatice este tiranul, iar între cele domestice este lingușitorul.”[ Plutarh] Deci, țeparul… El, deși îi place s-o spună, totuși, nu-i rudă cu oamenii-oameni. Țeparul, deși e o fiară domestică, este toleratul acestei lumi, pentru că lumii nu-i pasă de transformarea lingușirii în realitate… Lumea nu și-a dat seama, probabil, că țeparul nu-i urmașul lui Vlad Țepeș!
(…)
Și…
(…)
(…)
Totuși, cine câștigă?
(…)
Căci ce va folosi omului dacă câștigă lumea întreagă, dar își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26)
(…)
Of!
(…)
Am devenit atât de răi, prin lingușire, încât nu-i mai recunoaștem nici lui Dumnezeu dreptul de Autor al Lumii… Așa susțin Lorzii Sistemului Lingușirii Galactice, sistem în care mulţi şi-au stabilit reşedinţa… Deşi Conţinutul a început să semene cu un plagiat, Lucrarea este complexă… Trebuie să-i citim, cu mare atenţie, Cuprinsul şi Bibli(a)ografia de Referinţă…
(…)
După ce-ai citit, cu mare atenţie, Cuprinsul şi Bibli(a)ografia de Referinţă, nu vei mai fi trist…
(…)
Oricum…
(…)
Fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva! Nu fii trist! Sufletul nu se naşte din pâine, deci nu poate să moară de lipsa ei… N-ai adus cu tine în lume mare lucru, atunci, ce crezi c-ai pierdut? O bucată de pâine… Să vezi, când o să-ţi fure cineva sufletul!
(…)
Speră!
(…)
N-ai ce mânca acum, de unde ştii că în secunda următoare nu vei deveni milionar? Ştii? Nu ştii! N-ai constatat că tot ce nu crezi că e posibil, adesea se întâmplă? N-ai constatat? De ce uiţi, măi omule, că tu ce crezi că e moarte, în realitate este viaţă! De ce? Măi Toma, măi! Ia, du-te şi plimbă-te! Fă paşi spre linişte! Gândeşte! Lasă bucata de pâine! Lasă-te de lingușiri! Nu căuta un pretext ca să fii trist… Fii vesel!
(…)
Adaugă anilor veselie! Un om îmbătrâneşte, când grijile iau locul visurilor… Visează cozonac! Lasă hoţului bucata de pâine… Nu fura, la rândul tău, pâinea altora! Bucură-te, că poţi visa! Imaginează-te altfel şi… râzi! Matusalem era vesel că la 969 de ani arăta de 365… Poţi să-ţi imaginezi că Matusalem la 2969 (sigur trăieşte şi acum!) arăta de 514… iar tu eşti cu mult mai tânăr…. Şi râzi… Şi râzi… Ca un sugar! Sugarii sunt cei mai sinceri oameni…
(…)
Ha! Ha! Ha!
(…)
O să-mi spui că râsul nu ține de foame… Eu am auzit că-ngrașă… Oricum, cert este că hoția generează frică… Iar lingușirea este pregătire de furt… Te pregătești să furi o mașină de pâine, lingușind pe șoferul acesteia, deși ”un colț” îți era suficient… Pentru sufletul tău vei primi frică… Dacă vei câștiga lumea, o să ai și frica ei…
(…)
Astăzi, te rog, să nu mai fi acru! Nici mieros… Nu mai încerca să câștigi lumea întreagă… Fii vesel! Imagineză-ți că Matusalem are 2969 de ani (trăieşte şi-acum!) și arătă de 514… Iar tu ești mult mai tânăr… Aproape un sugar…
(…)
O să-mi spui că nu poți să râzi, când ți-e foame… Te cred, dar pot să-ți spun că, nu știu cum se face, nu ți-e foame când ți-e frică… Și, statistic vorbind, cinstea te ajută să-nduri, frica ucide… O singură frică e trebuincioasă: frica de Dumnezeu, care-i începutul înțelepciunii!
(…)
Cinstea nu este o vocație, este o opțiune.” (Nichita Stănescu)
(…)
Cinstea e valoare. Cinstea valorizează, deși la toate popoarele oamenii cinstiți străbat anevoie…
(…)
Și…
(…)
Valorezi atât cât te apreciezi.”[Francois Rabelais] Atât! Altfel, te depreciezi! Valoarea nu aşteaptă numărul anilor, aşa că, fă-o de mic! Mare fiind, singura ta valoare va fi ce pe care ţi-ai dat-o. Nu-ţi dai, nu ai! Sau invers… Când ţi se spune: „te-ai schimbat!”, răspunde: „m-am valorizat!” Îndrăzneala de a-ţi adăuga valoare, îţi va folosi mai târziu, când nu vei mai avea nevoie de aprecieri… Atunci mintea ta va influența direct realitatea crudă… “Prea mulţi dintre noi nu ne trăim visurile, pentru că ne trăim temerile”[Les Brown]. Să ții cont, doar, că în timp ce tu te valorizezi, ceilalţi există! Ajută-i şi pe ei să nu-şi trăiască moartea! Ajută-i să fie în normal, iar tu, tu poţi să ieşi din banalitatea aceasta… Ajută-i să nu fure… Le poți da din bucata ta de pâine… Sau din cozonacul tău…
(…)
Era să uit…
(…)
Când avem o nevoie, putem să-i cerem lui Dumnezeu… Fără lingușire! Înainte de-a fura…
(…)
Avem nevoie de Dumnezeu şi puţini îi cerem ceva. Cerşim în altă parte, prin lingușire…
(…)
Avem multe lăcaşuri de cult şi tot mai puţini credincioşi. Avem o mare grabă ca să ajungem de unde am plecat… Avem mai multe tablouri de politicieni decât sfinţi. Am produs în 10 ani mai multe „perle” decât perlele scrise de luminaţii neamului în 10 secole. Avem nevoie de bătrâni şi… mărim suprafaţa cimitirelor! Avem mai multe infarcte decât naşteri… Avem de parcă n-avem.
(…)
Ne trebuie ceva şi nu vrem ceva. Avem prezent, n-avem viitor. Certitudinea este incertitudine… Parcă n-are rost ca să avem un rost… Suntem de parcă n-am fi. Izvorâm la revărsare.
(…)
Avem nevoie de o campanie de milă… Și de bucurie.
(…)
Avem nevoie de bucurie.
Să învăţăm să ne bucurăm, totuşi, de ce ni s-a dat şi să înţelegem cele frumoase ale vieţii, mulţumind cerului pentru şansa de a putea trăi, măcar câte unele dintre ele… „Doamne, îţi mulţumesc că ieri ai fost cu mine şi că şi azi sunt sub protecţia Ta. Ajută-mă să nu mă îngrijorez de ziua de mâine, să îmi aduc aminte că dragostea Ta ocrotitoare mă aşteaptă şi în acel mâine pe care nu-l cunosc!
***
Oricum, cert este că hoția generează frică… Iar lingușirea este pregătire de furt… Te pregătești să furi o mașină de pâine, deși ”un colț” îți era suficient… Pentru sufletul tău, vei primi frică… Dacă vei câștiga lumea, o să ai și frica ei…
(…)
Și…
(…)
E mai cinstit să urăști pe față, decât să-ți ascunzi gândul sub un chip înșelător.” (Cicero) Altfel, e… pregătire de furt.
***

Un tratat de etică a dorințelor

image_pdfimage_print

***
”În urmă cu trei-patru ani, mi-am propus să uit multe. Acumulasem de-a valma! Știam și știu că nu-i tocmai bine. Nu știu ce m-a făcut să ”bag” atâta informație în mine. Nu știu… Poate că nu cantitatea m-ar fi îngrijorat, ci ”precizia” ei… Știam: în ce an s-a întâmplat una-alta, ce-a scris cutare și-n ce an, cine a luat campionatul în ultimii 50 de ani (pe ramuri sportive!), cine a regizat filmul cutare etc.. Am învățat nouă limbi străine, până-n ”foarte bine”! Prin școli, știam toate ”formulele”… Îi consideram ignoranți, pe cei care confundau anii victorioși ai lui Washington în luptele de la Saratoga și Yorktown… Ce mai! Îi desființam din priviri și, adesea, din „vorbe”… Am fost ”olimpic” la biologie. I-am „nenorocit” pe rușii de la ”Lomonosov”, când le-am pus ”în evidență” SNC-ul la pești… SNC= sistemul nervos central… E al dracului de greu să tai o crustă și să ”evidențiezi” o masă… spongioasă. Profesorul Marin Voiculescu, coordonatorul lotului, a insistat să mă fac medic și să mă lase … moștenitor profesional. Cam așa… (…) Trebuia să fac ceva… (…) Ca să uit mai ușor, nu m-am mai uitat la televizor. Când am citit o carte i-am rup: coperțile, pagina de gardă, referințele… Nu m-a mai interesat cine a scris-o! La un film, m-am uitat fără să-i știu distribuția… Nu l-am mai revăzut! N-am mai citit presa. Am ascultat muzică, fără să știu sau să rețin interpretul, compozitorul etc.. Dintre limbile cunoscute, am rămas doar cu câteva sute de cuvinte… Am uitat 99% din ”formulele” cunoscute. Tot ce acumulez, nu mai ”categorisesc”. Rămâne-n mine, numai ce cred că-mi aparține… Uite, am găsit într-un film expresia : ”Mama spunea mereu că viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Niciodată nu ştii ce urmează să primeşti.”[1]… Nu știu în ce film! Nici nu mă ”frământă” în care… Cred că eu am spus așa. Și mi-e bine! Mult mai bine! Vezi, sunt stăpânul absolut al tratamentului!”
(…)
Sunt spusele unui prieten. El își este terapeut. Auto-terapeut! Acum… Acum, mi-s îngrijorat! Eu chiar știu în ce ani au avut loc luptele de la Saratoga și Yorktown! Știu și titlul filmului (și regizorul !) în care mama unui personaj a comparat viața cu o cutie cu bomboane de ciocolată… Și-s nervos! Am probleme? N-am! Cred… Mă mai liniștesc… Uf! Nu știu și nici n-am știut cine a luat campionatul, pe ramuri sportive, în ultimii 50 de ani! Nu știu, dar… o să aflu!
(…)
Dar..
(…)
Aș vrea să vă spun…
(…)
De ce vreau să aflu?
(…)
Păi, de mic, am dorința de a ști… De a ști mai mult decât prietenii mei… Și, mi-e cam egoistă dorința! E un mod personal de-a accede la fericire… Sunt aproape convins că așa… Convins ?
(…)
Hm! Caut, să văd ce știu despre convingeri…
(…)
Convingerile pe care le avem (sau ne imaginăm că le avem!) cu privire la posibilitățile de a accede la fericire și succes ne monitorizeză viața, ne dirijează comportamentul. Experiențele umane trăite sau preluate de la alții, uneori obsesiv, inclusiv traumele, ne influențeză viața. Când ne spunem -cu convingere- că putem, dăm ordin subconștientului de a ne găsi resursele interioare, pentru realizarea dorințelor. Omul este plin de dorințe! Dar, până acum, nimeni nu a întocmit un tratat de etică a dorințelor care să aibă valoare universală… Dorința europeanului ar putea fi o blasfemie pentru un asiatic… Dacă vom ignora acest fapt, putem dezvolta o altă analiză. Va trebui să analizăm egoismul dorințelor… Aici, există un numitor comun universal: toți vor! Până la extrem, chiar… Adică, s-a ajuns la a-și dori, fiecare, un Dumnezeu care să fie numai al lui! A început un război al dorințelor… Astfel, a cunoaşte omul, în sens generic, înseamnă de fapt a cunoaşte prezentul, trecutul şi viitorul dorințelor sale
(…)
Ne este, înainte de toate, necesară o istorie și o religie universală a dorințelor… Apoi, vom vedea ce mai avem de învățat ca să dorim… Parcă, n-ar fi bine ca toți oamenii să dorească să fie psihologi sau medici…. Este nevoie să fie și istorici, și preoți. Parcă… Dar, rău ar fi? Nici rău n-ar fi… E din ce în ce mai greu, să-ți dorești ceva etic! Încercăm să ne convingem că diversitatea dorințelor este progresistă, necesară omului….
(…)
Îmi revine o întrebare…
(…)
Cărui om?
(…)
Revin…
(…)
Celui care este „cea mai mare minune” (Sofocle), „zoon politikon” (Aristotel), „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului relaţiilor sociale”, „rădăcina omului este omul însuşi” (Marx), „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg) etc. sau omului care „nu este decât deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), este „singurul animal care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), omul este unica „fiinţă mincinoasă”, este „o pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer), „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „omul este fiinţa bolnavă de putere” (Seidel) etc.
(…)
Deci cărui om?
(…)
Răspunsul ar fi: celui care are dorințe!Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”(Marcu 4, 25).
(…)
Mi s-a deschis ușa spre fericire? Nu! Mă chinuie o altă dorință: cum pot să fiu, stăpânul absolut al tratamentului? Prietenul (care a uitat multe) mi-a spus că este și că-i este… mult mai bine!
(…)
De ce, să nu-mi fie mult mai bine? (…) O să-mi fie, când mă va apuca o dorință etică de uitare … Da! O să mă rog, ca să pot uita, ce nu trebuie să știu.
***
Eu v-am spus să uitați cultural… Nu pot fi ipocrit. Uit și eu. Nu cred că voi mai afla cine a luat campionatul, pe ramuri sportive, în ultimii 50 de ani…
***
________________________________________________________________

[1]Mama always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.” („Forrest Gump”)

Uitare culturală

image_pdfimage_print

***
N-ar fi rău… N-ar fi rău: să te naşti bătrân şi să mori tânăr!
(…)
Formidabil! Excluzând patologicul, realizarea este o posibilitate de dorit, prin schimbarea foarte – complicatului în foarte – simplu.
(…)
Tratarea opţiunilor cu interes, devine… interesantă! Opţiunile sunt „culturale”. Unele ar trebui să ţină de „uitarea culturală”…
(…)
Ai auzit, de ”uitarea culturală”?
(…)
Dacă nu, nu încerca să devii tânăr! Dar… mai ai timp! Patentul devenirii este dat celor care „uită cultural”.
(…)
”Uitarea culturală” este o îngheţare a Sinelui… Adică, dacă vrei să rămâi prost, fă-o! A fost un exemplu… La fel cu tinereţea… ”Uitarea culturală” risipeşte condamnările şi prejudecăţile. Ţi-ai schimbat de câteva ori cunoştinţele despre atom, de ce nu ţi-ai schimba – prin uitare – priorităţile uitării? De ce lupţi ca să nu uiţi? De ce?
(…)
Nu toate luptele trebuie câştigate! Doar lupta de a rămâne în inima ta… Uită-ți nedreptățile pe care ți le-ai făcut!
(…)
Pentru deschiderea sezonului de reduceri la raionul ”Amintiri”, poţi folosi ca sabie… creierul. Cam 50% din gânduri… Apoi, dacă vei vedea câţi sunt în urma ta (nu înainte!), atunci vei rămâne tânăr şi poţi să mori aşa…
(…)
Cum?
(…)
Îți dau o soluție: uită să discuți în contradictoriu! Uită ordonarea calitativului! [1] Nu trebuie să mai faci analize factoriale, procedând la ordonarea calitativă a unor factori de influență… Deși, te cam ”gâdilă” ideea… Uitarea ordonării calitativului este ”uitare culturală”.
(…)
Uită econometria traiului zilnic, șterge fișa contului de profit și pierdere anexată bilanțului vieții tale! Uită să mai fii rentabil, cu orice preț! A uita să mai fii rentabil -cu orice preț- e ”uitare culturală”.
(…)
Încă ceva, omul niciodată n-a putut calcula rata rentabilității resurselor consumate pentru a trăi… Cineva nu-l lasă… Uită să analizezi și să judeci, pentru că vei consuma resurse neregenerabile! Știi, aceasta-i ”uitare culturală”!
(…)
Cred că mai sunt și alte definiții, dar le-am… uitat.
(…)
Dacă memoria nu-ți dă pace și se zvârcolește în creierul tău, negociază și calmeaz-o șoptindu-i: ”Memoria e o vocaţie, uitarea, un destin. Idealul e să le cultiv şi să le admit împreună.[2]
(…)
Probabil, îți dorești să-mi dai niște replici… în contradictoriu. Îți vin în cap destule… N-o face!
***
Sfat.
Te-am rugat să uiți 50% din ele. Uită-le! Celelate 50% te ajută să mori… tânăr. Întreabă-l pe Benjamin Button! [3]
***
Era să uit (deh!):
1.Uitarea culturală” e… iertare.
2.Un om bun este un om care ”a uitat cultural”… să fie rău.
3.Uitarea culturală” te ajută să mergi… mai departe.
4.Uitarea culturală” nu-i o trădare, e curaj, deci nu-i… laşitate.
5.Uitarea culturală” e un dar divin. Dacă nu l-ai primit, înseamnă că stai la o adresă greșită…
***
O concluzie.
N-ar fi rău… N-ar fi rău: să te naşti bătrân şi să mori tânăr! Când ești tânăr, ai mai puține de… uitat cultural.

—————————————————————————————————-

[1] Cam nesăbuit îndemn, dar are rezultate… confortabile.
[2] George Banu – Profesor de teatrologie (Vezi http://www.observatorcultural.ro/Cultura-bate-criza)
[3] Francis Scott Fitzgerald – ”Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întâmplări din epoca jazzului
– Biblioteca Polirom (2009) sau filmul ”The curious case of Benjamin Button” (2008) regizat de David Fincher cu: Brad Pitt, Cate Blanchett,Taraji P. Henson, Tilda Swinton, Julia Ormond, Jason Flemyng.

Lăuzia politică

image_pdfimage_print

***
Motto: Pentru a vorbi de război nu există decât lacrimile…
(H. Lisboa – ”Un poet a fost la război”)
***

Trei valori fundamentale ar trebui recunoscute: viața, libertatea și urmărirea fericirii. În această ordine… Schimbarea ordinii aparține manipulatorilor doctrinelor politice care, prin poziționarea fericirii înaintea libertății sau a libertății înaintea vieții, produc anarhie socială și haos moral.
(…)
Astfel, doctrinele politice (schimbătoare de ordine!) vor trebui să sufere
întreruperi de sarcină și/sau raclaje. Chiuretarea politică presupune îndepărtare, de-ndată, a endometrului politic, prin votul mulțimilor informate care vor folosi urna de vot pe post de scaun ginecologic. Dilatarea colului politic se poate face și prin manifestații de stradă și, în caz de reușită, se recomandă examinarea histologico-politică, examinare care va da posibilitatea de a se distinge ţesutul normal-moral de ţesut canceros-politic
(…)

Chiuretajul politic se efectuează pentru a determina cauza unor simptome care indică tulburarea funcțiilor organelor genital-politice și pentru întreruperea sarcinii politice (mai ales a celor rezultate în urma unor violuri colective!) sau pentru eliminarea polipilor politici, a fătului mort-politic sau în curs de dezvoltare incorectă.
(…)
O revoluție…
(…)
Tentația de schimbare aparține, de cele mai multe ori, elitelor sau revoluționarilor sanitar-politici… Reușita presupune specializarea avansată a acestora în domeniul ginecologico-politic, urmată de o atentă supraveghere obstretico-politică a tulburărilor de stres post traumatic, boli dizabilitante care pot să apară în urma unor evenimente politice terifiante…
(…)

Atenție!
(…)
Lăuzia politică a început. Avem ”de rezolvat” o reală problemă obstretico-politică…
(…)
Cum?
(…)
Nu putem da cu zarurile, chiar dacă o politică bună e o chestiune de… noroc.
(…)
Așa că…
(…)
Să nu uităm…
(…)
1.Revoluția politică trebuie să fie un act medical continuu, iar (a nu se uita!) istoria politică ne spune: cei mai mulți revoluționari au ajuns dictatori!
2.Întreruperile de sarcini politice toxice n-au trebuință de iertare, pentru că a face ce este bun este act de milostenie!
3.Pentru sănătatea politică, cea mai bună ”doctorie” e… raclajul politic.
***
Necesitate.
Folosiți urna de vot, pe post de scaun ginecologic! Instrumentarul vi-l alegeți,de la caz la caz, dar să nu uitați de pensa pentru resturi placentare! Pentru toate cazurile!
***

Mijloc auxiliar de conștiinţă

image_pdfimage_print

***
Am fost rupt!” sau “Am fost mangă!” sunt expresii de beţiv.
(…)
Bețivul se exprimă cu “licenţe” de natură poetică, când defineşte o intoxicaţie. Uneori intoxicaţia este benefică (înlatură un caracter penal al acţiunii)…
(…)
Cu alte cuvinte, un confort psihic te poate salva… Dar te poate băga şi-n criză…
(…)
Dacă o criză -de acest gen- devine patologică (cu afectarea conştientului), atunci eşti “dureros de beat”. Nu mai eşti un “drinker” de gânduri. ”Dacă beau îmi este bine, însă nu pot să-mi ţin gândul…”
(…)
De ce beau oamenii?
(…)
Ne zice poetul:
Unul bea că-i băutor,
Altul bea că-i bestie,
Numai eu, că am umor,
Beau aşa, de chestie.

(Păstorel Teodoreanu)
(…)
Adevărul îi poate schimba pe oameni. Doar dacă îl recunosc ca suprem… Altfel, rămâne o părere. Uneori este o părere dureroasă. Şi adevărul nespus este dureros. Durerea adevărului nespus nu e alinată de minciună. Minciuna, în acest caz, este gazul pus pe foc. Şi focul te arde… Uneori de tot, alteori parţial. Îl ”stingi” c-un păhărel de…
(…)
Tu fără mine ești un nimeni!” Așa ți-a zis, într-o zi, omenirea. Şi te-a tentat să devii… nimeni. Ți-a fost greu. Ai început, mai întâi, să-ți fie milă de tine. Și ai început să bei… Apoi, nimănui nu i-a fost milă de tine… Ai devenit un ”nimeni” veritabil…
(…)
Nu mai vrei să înţelegi orice. Nu mai vrei să înţelegi totul. Pentru cei care nu mai poți să-i înţelegi, ai speranţa că iadul există. Cineva spunea că există iad şi pentru cei buni… Și pentru tine! E cârciuma…
(…)
Un drum corect, însoţit de optimismul dat de surâsul permanent al datoriei împlinite, se parcurge cu forţa interioară dată de credinţă, dragoste şi muncă. Împlinirea datoriei îti aduce pacea interioară şi utilitatea ta pentru ceilalţi, anulându-se egoismul natural al animalului -inițial- care-ai fost… Teama a fost depăşită, ai primit dragostea tuturor… Când n-o primești, te ajută un pahar… în plus. Te ajută să ajungi, în zbor, la Dumnezeu, fără să ai ”pene de diavol”…
(…)
Crezi că profunzimea de înţelegere îţi vine când ajungi tu o ruină… Pentru o ruinare rapidă, te ajută prietenii tăi de nădejde: Johnny Walker și Jack Daniel
(…)
Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi îi întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice… Tu, bețivule, ești privilegiat: de jos poți privi… numai în sus! Asemenea chiorului care moare mai ușor: n-are de închis decât un ochi…
(…)
Cad frunze în sufletul meu
Fiecare pahar e un simbol al regretului meu.

(…)
Unii vor totul gratis. Sunt zgârciţi. Uneori zgârcenia le-a fost salvatoare. Atunci când au cumpărat cea mai ieftină frânghie, ca să se sinucidă… Pe săpun n-au dat bani… Frânghia s-a rupt uşor. Şi, au scăpat! Scăpau și mai ieftin: c-un pahar de rachiu!
(…)
Se spune că leneşul mai mult aleargă. Nu zău! N-am văzut vreun leneş transpirat! Nu transpiră unul care îşi zice: ”M-am trezit luni şi m-am gândit marţi ca să mă duc miercuri la muncă… Dar, când am văzut joi ca vine vineri, mi-am zis: ce dracului să caut sâmbăta la lucru, când duminica e o zi liberă?” După ce-şi zice toate acestea, mai bea un pahar… Deh! A great man!
(…)
Paradox: avem mai multe pahare și mai puţin timp!
(…)
Pentru omul care se roagă în fața unui pahar, lumea întreagă este… o cârciumă.
(…)
Pacea este darul pe care îl dorim ca să fim liberi. Este darul libertăţii. Poate fi în interiorul și în exteriorul nostru. În interior, o ai când nu ești singur, pentru că-L ai pe Dumnezeu, iar în exterior, o ai când legăturile tale sensibile le legi de liniștea Universului… Paradoxal, pacea poate să fie şi războiul tău cu timpul. Aştepţi ca să-ţi piară duşmanul… Îl omori c-o sticlă de…
(…)
Constatare: pentru mulți viața este punctul de tangență dintre ”a fi viu” și ”a fi mort de beat”…
(…)
Uneori uiți. Este şi bine şi rău. De aceea plângi, râzi, scrii poezii, ignori… Când nu uiți necazurile, ai o sticlă de vin în frigider… Vinul îți este lampa care luminează întunericul ce te-a cuprins…
(…)
Terapiile l-a care sunt supuşi timizii (sunt învăţaţi să-şi dezvolte farmecul personal, să fie pozitivi în mod forţat, să devină foarte buni profesionişti etc), au ca rezultat, de multe ori, obţinerea expansivilor perverşi. Sau alcoolici…
(…)
Zilnic suferim. Ştim prea bine de ce… Ziua are suferinţa pe care i-o alocăm. Dacă această stare ar fi conştientizată, l-am cunoaşte pe Dumnezeu. Uneori preferăm să n-o facem. Adică nu vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Folosim auto-crima ca metodă de reprimare a unei suferinţe sau nefericiri. Înlocuim viaţa prin blocarea drumului spre moralitate cu speranţa blocării nefericirilor. Ne blocăm, astfel, auto-cunoașterea generată de necazuri și, evident, calea spre Dumnezeu. Cei care amestecă, în această acţiune, curajul (pe care îl au în cantităţi reduse!) se sinucid lent (cazul leneşilor) sau episodic (cazul beţivilor sau drogaţilor). Finalitatea poate fi aceeaşi, numai că păcatul este la fel de mare…
(…)
Alcoolicului îi place spiritul de turmă pasional. Iubeşte pe toată lumea! Iar de pupat, ce să mai zic?
(…)
Ninge, ninge
Bea de stinge…
Păcate, socoate
Împarte, desparte
Discret, integru
E alb ce-i negru!
Plânge, ninge
Bea de stinge…

(D&D – ”Combinații cromatice”)
(…)
Doamne, ce vis am mai avut! Am visat că eram mort de beat și m-a aruncat de pe Palatul Victoria, chiar în momentul când intra Președintele cu nişte ordine… După cădere, mi s-au spart ochelarii… Un ciob de lentilă a sărit şi i-a retezat ”femurala”… Brrr! S-a instalat, urgent, doliu naţional. Trei zile! Exact în zilele de Crăciun… Brrr! Când m-am trezit, eram lac de transpiraţie şi plin de lacrimi. Îmi părea atât de rău, că nu mai sărbătoream Crăciunul…
(…)
Oamenii, când cad la învoială, bat palma. Vor să se ţină de cuvânt. Unii, după ce bat palma, încep ”să dea noroc”… Ca s-o uite…
(…)
Când intru-n restaurant, constat că viaţa din lumea aceasta n-are mai mult preţ decât o sticlă de votcă…
(…)
– Ce ar fi un restaurant, fără bețivi?
– O grădină zoologică fără maimuţe!
(…)
Totuși…
(…)
Poezia e atunci când o emoţie şi-a găsit gândurile, gândul şi-a găsit cuvintele și mâna și-a găsit paharul… plin.
(…)
Cei care spun că suntem o ţară de rahat, îşi motivează laşitatea cu aceste cuvinte… Ce trebuie să facem? Să le luăm paharul din mână și cu sticla să…
(…)
Istoria este ceea ce se rescrie. O supă reîncălzită a vieţii. O viaţă fără teorie, dar cu practică în ferocitate. Istoria ne însoţeşte. Este umbra care ”muşcă” din om. Și omul ”mușcă”… din pahar.
(…)
Când te apucă o criză de realism şi îţi vine să te scuipi, fă-o în oglindă! N-o face în oglinda de la cârciumă… Acolo, nimeni nu s-a dus ca să-și taie venele…
(…)
O beție zdravănă prelungește viața, reducând ziua de lucru.” Mi-a spus bunicul, un băutor cu talent…
(…)
Bețivul crede că-și păzește sufletul pentru Domnul… Când pune capul pe masă, de strajă îi stă o sticlă și-un pahar…
(…)
În acelaşi timp este bine să fii cel rău, cel prost și… cel mort de beat. Inutilitatea este conditio sine qua non pentru… promovare.
(…)
Realitatea nu este rezultatul unui proces; ea este explozie. Ea este complet dincolo de minte.” Așa ne spune Nisargadatta Maharajah, filosof indian… ”Da! Dar nu-i dincolo de birt!” mi-a spus bunicul, un băutor cu talent…
(…)
Greşelile fac parte din fiinţa umană. Acceptă-ţi greşelile aşa cum sunt: nişte lecţii de viaţă preţioase care nu pot fi învăţate decât suferind… Asta dacă greşeala nu este fatală. Dar, dacă-i, nu-i nimic: băutură este suficientă!
(…)
Poți să devii beţivul generaţiei tale, cu veleităţi ştiinţifice… Vei constata că: “Electricitatea este alcătuită, de fapt, din particule microscopice numite electroni, pe care nu le poți vedea cu ochiul liber decât dacă te-ai îmbătat bine de tot”.
(…)
Și…
(…)
Ca românul nu-i niciunul, unde-s mulți, beat e… cel puțin unul!
(…)
Când greșelile se termină cu happy end, ne place să credem că am fost treji…
(…)
Nu știu de ce, dar paharul a devenit mijloc auxiliar de conștiinţă
(…)
La poarta speranţelor deşarte, stau săpate-n piatră, scrise cu multă trudă: ”Voi, care intraţi aici, lăsaţi-vă sticlele de-o parte!
(…)
Cine bea cu mine bine, bem și haina de pe mine!
(…)
Sorry, something went wrong! We’re working on getting this fixed as soon as we can!” Adică, ”Ne pare rău, ceva merge prost! O să încercăm să rezolvăm cât de repede putem!” ne șoptesc bețivii altor țări…
***
Teoremă.
”Când bei, nu rezolvi problema, o uiți.”
***
Biografie.
Pe mine m-a crescut bunicul. Om dintr-o bucată! Palmaresul lui a fost impresionant. Fusese șef de golani într-un cartier din București. Intra sâmbăta în cârciumă și ieșea lunea… Prin geam! Era antrenat… Crescuse la țară, într-o zonă de munte. Lângă patul lui ”ardea” cazanul de țuică. Non-stop! Așa că, eu îi privesc cu o vie emoție pe… băutori. Gata!
***
În cârciumă, un băutor simpatic este întotdeauna înconjurat de prieteni… Acolo, tot timpul, se găsește ceva de băut: și pentru mine, și pentru tine! Avem timp să ajungem, ca să-i urăm: ”La mulți ani!”
***
Rugăciune.
Doamne, iartă-ne Doamne pe noi şi pe strămoșii noștri, din cele mai vechi timpuri până astăzi, căci Lumina şi Puterea Ta e mare şi Tu ştii bine unde ne sunt cârciumile. Amin!
***

Copacule pribeag, uitat pe câmpie: LA MULȚI ANI!

image_pdfimage_print

***
Singuraticul de sărbători (din acceptare sau de nevoie…) ne apare (și chiar este!) o ființă care sângerează-n suflet, pustiit și apăsat de scurgerea nemiloasă a timpului…
(…)
Se vrea (tragic!) sau chiar este singuraticul absolut… Singurătatea acceptată este un pas (sau pași!) spre blasfemie…
(…)
De ce?
(…)
Pentru că nu-i nimeni atât de singur…
(…)
Opaițele nopții se-aprind la mii de poștii
Din țări de stele din ce în ce mai sus
Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloștii
Nu-i nimenea nemernic și singur ca Isus
”.
(Tudor Arghezi – ”Psalmii” / ”Cuvinte potrivite”)
(…)
Ai uitat…
(…)
La biserică nu ești singur… Ai fost acolo? Nu? Desigur… Este mai bine în chilia ta dotată cu scule hi-fi și hd, cu rețele de net și de socializare virtuală… Fățarnicule!
(…)
Dar…
(…)
Ți-a trecut un gând: mai bine mergeai la cârciumă… Nu?! Aha! Pe asta o știi… Dar ce faci, nu….
(…)
Fățarnicule! În cârciumă, singurătatea ta e doar de… ochii lumii. Vrei să-i impresionezi pe oameni… Mda!
(…)
Sau…
(…)
Poate că ești o stare a conștiinței care caută și se frământă…
(…)
Poate că tu, singuraticule, privești totul în termenii unei înțelegeri simple, concrete, primordiale…
(…)
Poate că ai fost înlocuit, cândva, de umbre și alegeri… Poate că alegi, acum, între ce crezi tu că-i speranță și fericire…
(…)
Poate că te pierzi în ascultarea ariei Violettei din ”Addio del passato”, așteptând răscolitorul crescendo din final…
(…)
Poate…
(…)
Oricum…
(…)
Știu că ți-e greu.
(…)
Cum ai putea să-ți fie, când te simți “ca un copac pribeag uitat în câmpie”, “cu un fruct amar și cu frunziș țepos și aspru”, “sub cerurile goale, muncit din rădăcini și sângerând, rodind metale”, amintind de imaginea unui Isus-Om?
(…)
O să te liniștești… Vei vedea că nu ești atât de singur…
(…)
Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas…
Dar şi tu văd că-ncepi glumi cu mine
Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas
Îs buruiană. Sunt un mărăcine.

(Tudor Arghezi)
(…)
Pentru finala ta criză de realism, criză care poate înșela orice așteptare, îți spun din inimă: LA MULȚI ANI!
(…)
LA MULȚI ANI! Ca de la corb la corb…
(…)
Pentru tine, copacule pribeag, uitat pe câmpie: LA MULȚI ANI!
***
Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost în toate generaţiile!“ (Moise, ”Psalmul 90/89”)
***

Un sistem holistic

image_pdfimage_print

***

Nu-l văzusem de multă vreme pe vecinul meu de la bloc. ”M-am mutat la țară, vecine! Stau acolo până trece iarna”. ”Şi ce-o să pui pe foc, vecine?” îl întrebai. ”Păi, o să pun gardul de la casă! Cel făcut de tata… Oricum e cam vechi… Îl ard la iarnă şi-l fac la vară, cu banii economisiți pe gazele şi întreţinerea de la bloc! O să fac o mândreţe de gard… Te voi invita să-l vezi!”

(…)

Da! Românul este inventiv! Inventează tot felul de ”transhumanțe”… Ştie să rezolve o criză… Uneori, rezolvă o criză printr-o alta…

(…)

Dar, ce vor face aceia care n-au casă la țară? Sau au casa, dar nu mai au gardul… L-au ars iarna trecută… Și n-au mai avut bani că să-l refacă vara de trecu…

(…)

Îmi aminti că susținusem, la un examen, că o casă și gardul ei sunt un sistem holistic… Adică, părțile unui întreg sunt intim legate și interconectate între ele și că acestea nu pot exista independent de întreg și nu pot fi înțelese fără a fi relaționate cu întregul… Iar dacă vom considera casa ca un organism viu, atunci gardul este cel care-i întărește sistemul imunitar, îmbunătățindu-i funcționalitatea și stabilitatea… Așa credeam eu… Profesorul m-a privit mirat și… nu m-a contrazis. Cred că într-o altă existență am fost preoți sau medici… Totuși, constat, acum, că ne-am înșelat… Nu prea stăpâneam hermeneutica…

(…)

Deh! Nu tot timpul inspirația ne este hrănită… liturgic.

(…)

De altfel, bunica îmi spusese că, atunci când începeau să moară de foame și de frig, oamenii ”dădeau la cap”… Erau în stare de orice…. Adică, uitau şi de Dumnezeu.

(…)

Ca să nu se întâmple nenorociri, pentru toți cei care în iarnă vor pune gardul pe foc, mă voi ruga ca să-l poată reface la vară…

(…)

Mă voi ruga, pentru ca o casă și gardul ei să fie un sistem holistic, cel puțin o dată la doi ani, dacă nu s-ar putea tot timpul

(…)

Vă rog, ajutați-mă cu rugăciunile! Sunt prea mulţi cei fără gard la casă!

***

Final.

Dacă stai la bloc, un vecin cu suflet bun ți-e gard casei tale… Roagă-te să fii și tu gard casei lui! Din moși-strămoși, gardul e bine să fie… comun.

(…)

Gardul este pentru casă ceea ce este conștiința pentru om, ceva mult mai profund și mai extins decât am crezut vreodată…

***

Un răspuns unic

image_pdfimage_print

***
Lăsate de Dumnezeu, lucrurile și ființele sunt frumoase…
(…)
Așa credem, dar nu toate sunt lăsate de Dumnezeu.
(…)
Armele și clonarea umană nu ne sunt lăsate de Dumnezeu. Și multe altele! Le creăm și… ni le lăsăm. Apoi, le apreciem! Este începutul îmbolnăvirii sufletului, cu o continuare către sfârșitul lui… Începem să apreciem calitatea amortizorului și incrustațiile patului armei care ne ucide cel mai bun prieten. Deschidem drum nebuniei.
(…)
Apocalipsa începe când înțelepții vor păși pe acest drum și când ceilalți nu vor mai putea plânge. Iar Apocalipsa este unică, pentru că nu există un ecumenism al apocalipselor…
(…)
Și tu, omule, ești unic! La botezul tău, slujitorul Domnului te-a întrebat: ”Te lepezi de satana? și de toate lucrurile lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui?
(…)
Atunci, pentru tine, a răspuns nașul… Acum, tu ce răspunzi? Ai un răpuns unic?
***
Să nu uităm!
1.Lăsate de Dumnezeu, lucrurile și ființele sunt frumoase…
2.”Virtutea nu este ereditară.” (Thomas Paine)
***

O revoluție…

image_pdfimage_print

***
Știm! Noi, românii, suntem o problemă a Universului…
(…)
Avem aceleași hidrocentrale construite până-n 1989. Avem aceleași termocentrale construite până-n 1989 și aceleași rețele de transport electric. Avem aceeași centrală atomică. Avem aceleași șosele și autostrăzi în proporție de 99%…
(…)
Avem mai puține spitale față de 1989…
(…)
Pot continua, în același sens… În plus, avem aceeași clasă politică, de peste un sfert de veac… Niște nenorociţi.
(…)
Noi ce facem? Închidem ochii! Strâns… Ne mințim că trăim într-o lume a miraculosului, în care nimic nu e surprinzător și totul este posibil, tărâm al minunilor, spațiu intermediar între divin și terestru, între contingent și incontingent…
(…)
Hă, hă, hă!
(…)
Marii nemernici suntem noi. Nu am învățat că învingătorul este întotdeauna parte a răspunsului, iar cel care pierde este întotdeauna parte a problemei… Astfel, am devenit o problemă a Universului…
(…)
Am crezut că rezolvăm problema c-o revoluție…
(…)
Dar…
(…)
Revoluțiile nu există. Eventual sunt adunări spontane sau dirijate de indivizi hotărâți să schimbe o treabă… Unii vor să schimbe, alții profită. Profitorii au demonetizat noțiunea de revoluție. Au crezut că numai ei au creier și pot ca să conducă. Ceilalți au doar braţe…
(…)
Revoluțiile nu există, deoarece cei care au brațe nu dărâmă totul, iar cei care cred că au creier, nu au suficient. Din cauza “insuficienţelor” de tot felul, revoluțiile nu există. Ele sunt doar tehnici insurecționale mai mult sau mai puțin elaborate. Sunt revoluții “pretinse”, nu autentice.
(…)
Până la urmă, omul nu poate strica ordinea lăsată de Dumnezeu… Cum spunea Hegel, Dumnezeu face istoria! Și când vrea Dumnezeu, imperiile cad… Mai ales când Dumnezeu este numele pe care îl dăm conştiinţei noastre!
(…)
Până atunci… Trebuie să trăim. Poate facem și noi ceva…
(…)
M-am gândit…
(…)
Un gram de aur costă 50 de euro. Un gram de venin costă 2000 de euro. Este bine ca informaţia să ajungă la Gold Corporation. Poate demara proiectul “Roşia Montana” de creştere a… viperelor. Nu se folosesc cianuri şi nu vor avea probleme cu cei de la “Mediu”… Amenajările (cuştile) nu afectează siturile arheologice. Forţă de muncă este din belşug. Zona permite montarea a 3600 de cuşti. Se pot angaja 3600 de localnici. Eficienţa este maximă şi garantată! Și poate fi răspândită-n toată Țara… Vă rog să folosiţi reţeaua Facebook (sau alt mijloc), pentru a-i informa şi pe cei de la Oxford Policy Management. Am încercat să-i contactez telefonic, sună tot timpul ocupat! Şi pe Preşedintele Ţării! Acolo telefonul sună-n gol… Dacă vă răspunde, totuşi, vă rog să-i spuneţi că locul unde ne putem replia imediat pentru creare de locuri de muncă e… colectarea veninului!/Wo können wir sofort Arbeitsplätze zu schaffen… ist Sammeln Gift! Spuneţi-i şi pe Facebook…
(…)
Analiza trebuie să ajungă la Guvern… Dacă n-o acceptă? Păi, să vedem! Ceva, tot se mai poate face… Dacă nu ne-o fi frică…
(…)
Mi-a dat Țuțea o idee…
(…)
Într-o întrunire, se spune și ne spune Petre Ţuţea, Mussolini s-a uitat la ceas și a zis: “Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca-n câteva minute să mă trăsnească, dacă există! Apoi s-a uitat la ceas… Au trecut minutele și a demonstrat că Dumnezeu nu există.”
(…)
Noi i-am dat un sfert de veac Guvernului României să demonstreze că face ceva. Au trecut anii și vedem că Guvernul n-a făcut… Deci, Guvernul nu există! Dacă demonstraţia lui Mussolini este o idioțenie, demonstrația mea este o realitate…
(…)
Mi se confirmă că strălucitele inteligențe nu sunt în guvern, dacă ar fi, le-ar angaja imediat marile companii… Nicio companie, însă, nu angajează un rău intolerabil, de aceea, guvernații fură astăzi ca să trăiască mâine…
(…)
Apropos…
(…)
Cum a sfârşit Mussolini? Dumnezeu ştie… Şi ce mult se aseamănă lacul Como cu lacul Snagov… La adâncime…
(…)
Ar mai fi ceva de spus…
(…)
Când poporul o duce greu, Biserica ar trebui să facă mai mult… Când omului îi este greu, preotul ar trebui să-i fie un bun consilier… Aşa ar fi normal. Numai că… Multe feţe bisericeşti au preocupări neortodoxe: strâng averi, mint, fură, fac politică, preacurvesc etc.. Unii nu se lasă, până nu încalcă toate cele zece porunci! Societatea nu se revoltă, pentru că respectul faţă de Biserică este mare (de secole!). Apoi, conştientizează că preoţii sunt fiii sau fraţii noștri… Având înţelegere faţă de nemernicii societăţii, există înţelegere şi faţă de nemernicii bisericii… Sunt tot de-ai noştri! Părintele Arsenie Boca ne spune : “sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar care ce aţi fãcut pentru preoţi, ca sã fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi cã vina o poartã numai ei, preoţii ? Şi sunt fiii voştri. Cum i-aţi nãscut, aşa-i aveţi. Ce le bãgaţi de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele povãţuitorii pe care îi meritã!”
(…)
Da..
(…)
Eu zic să facem o revoluţie adevărată… Este mai necesară ca oricând… o revoluţie morală. Ne salvăm noi şi, totodată, salvăm şi Biserica. Altfel, vom avea un veşnic călcâi al lui Ahile, expus la cele rele care ne vor lovi…
(…)
Știm! Dar, până atunci, suntem o problemă a Universului…
(…)
O soluție…
(…)
O revoluție morală o putem începe prin alegerea corectă a unui anume tip de frică, din mulțimea fricilor inutile…
(…)
O frică inutilă este… Frica de Sistem. Știți la ce mă refer, pentru că știți de ce vă este o frică mare…
(…)
Poate c-ar fi bine să ne lămurim cum stăm cu fricile…
(…)
„Dacă te temi de lup, nu intri în pădure!” Desigur, poţi să ocoleşti pădurea…
(…)
Oamenii consumă multă energie ca să-şi invingă frica. Frica este cămaşa de forţă pe care o îmbrăcăm aproape imediat după ce ne naştem. După prima baie, înainte de orice, îmbrăcăm această cămaşă. Pe măsură ce creştem, mai punem câte ceva pe noi… Sunt oameni care au un blindaj sugrumător…
(…)
Frica este singurul veşmânt pe care îl dezbraci din interior spre exterior. E o haină pe care nu ți-ai dorit-o… Sunt gânduri care au intrat neinvitate…
(…)
Mulţi sunt cei cărora le este frică… Suntem înconjuraţi de frică. Veşminte punem de multe ori pe noi dintre cele care nu ne trebuie. Ar trebui să le aruncăm…
(…)
Dintre toate fricile, ar trebui să reţinem doar frica de a face rău şi a nu fi credincios, cu riscul de cenzurare a libertăţii totale… Altfel, navigăm de la prudență la fobie și paranoia…
(…)
Ce putem face?
(…)
Ca să putem face ceva, va trebui să ne educăm şi să educăm. De mici ni se inoculează frică. Ni se spune mereu: nu ai voie, nu este bine, nu trebuie etc. Dar nu ni se spune: este bine, este de dorit, ce poţi face…
(…)
Un ”Sistem de Frici”, inoculat de la vârste mici, ne dezvoltă ”Marea Frică de Sistem”… Și ”Sistemul” știe!
(…)
Trebuie să ne educăm, cât mai grabnic, ca să scăpăm de fricile ne-trebuicioase! Vom putea să evităm mai uşor păcatele mari, dacă vom avea frici mai mici… Chiar dacă, uneori, pare paradoxal…
(…)
Uite…
(…)
Groaza de a nu face ceva rău paralizează şi acţiunea de a face binele… Paradox (?!): pe măsură ce raţiunea creşte, ne creşte şi frica!
(…)
Sau…
(…)
A crede fără să cercetezi este o binefacere… Biserica ar trebui să explice mai clar… Renunţarea la o parte din frici, ne simplifică viaţa... Nu putem renunța la toate, chiar dacă ne-am dori să putem privi detașați… Lume. Mircea Eliade ne spune: „a nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol”.
(…)
Lupta cu frica este lupta cu noi înşine, chiar dacă omului nu-i place să rămînă singur cu sine… Şi, mai ales, dacă nu este destul de înţelept, că să nu testeze niciodată adâncimea apei cu ambele picioare…
(…)
Să nu uit: avem mai multe universități față de 1989! Și…
(…)
Pentru că n-am rezolvat problema Fricii de Sistem, revoluțiile n-au existat și nu există… Încă!
(…)
Așa că, nu poți comemora/sărbători ceea ce n-a fost și nu este… Încă!
(…)
De aceea, noi, suntem o problemă a Universului… Încă!
***
Pentru că lupta cu frica este o luptă cu tine însăți/însuți, îți urez multe victorii împotriva… ta!
***

Teoriile salvării

image_pdfimage_print

***
Comunismul n-a murit. Nici n-a zis cineva că ar fi… El ca doctrină, ideologie, model filosofic etc. este valabil… Valoarea lui este… intrinsecă. Dovadă poate fi şi faptul că, la teoria valorii muncii, J. M. Keynes s-a lăudat… Nu l-a ”bătut” pe K. Marx…
(…)
Uite…
(…)
Conform teorii lui Marx, valoarea unui bun sau serviciu, rezultat în urma unui act antreprenorial, în piață, este stabilită în funcție de valoarea muncii înglobate în el. Astfel, munca este singurul element care conferă valoare bunurilor și serviciilor din piață. Deci muncitorul nu antreprenorul/capitalistul trebuie salvat întotdeauna
(…)
Keynes a fost adeptul teoriei valorii bazată pe utilitate… Cine stabilește utilitatea? Piața… De funcționarea ei, cu orice preț, este interesat (întotdeauna) antreprenorul/caplitalistul… Acesta trebuie salvat, cu orice preț… Chiar cu intervenția statului… Deci…
(…)
De ani, specialiștii se ”luptă” cu aceste teorii… Este cazul, ca lupta să-nceteze… Trebuie ca și specialiștii să fie salvați…
(…)
Încerc… o lămurire. Și o altă teorie a salvării.
(…)
Teoria valorii muncii este o… teorie a salvării. Când apare necesitatea salvării, înseamnă că au apărut… crizele.
(…)
Dar…
(…)
Modelul lui Marx are o aplicabilitate directă şi nedistorsionată… (Teoria lui Keynes nu mai are o aplicabilitate directă şi nedistorsionată…)
(…)
Unde?
(…)
În Rai!
(…)
Cu o singură condiţie: unul dintre cei doi ocupanţi, Adam sau Eva să nu populeze Raiul! Astfel, totul va fi cum scrie în ”Manifest”. Va fi un comunism autentic…
(…)
În Rai, lupta de clasă nu putea fi decât între Adam și Eva cu… Dumnezeu. Lupta a început sub comanda unui șarpe/șef de stat.. major. Oricum, o criză, a existat…
(…)
Astfel, Marx a avut dreptate în teoria lui: Adam și Eva au fost salvați de Dumnezeu! Și au fost ”lăsați” să muncească… toată viața! Deci muncitorul a fost salvat pentru totdeauna…
(…)
În Rai, utilitatea a stabilit-o Dumnezeu… Acolo, El este Antreprenorul… Pentru că nu s-a pus niciodată problema salvării lui Dumnezeu, teoria lui Keynes nu are o aplicabilitate directă şi nedistorsionată… Deci…
***
Concluzie.
Keynes s-a lăudat: nu l-a ”bătut” pe Marx la teoria valorii muncii! Ba, prin atribuirea unei primordialități materiale (în detrimentul moralei) utilității, cred că John Maynard Keynes a vrut să-l ”bată” pe Karl Marx și la tezele fundamentale ale materialismului dialectic
***
Formulă/Rezumat.
***
K + K = K (Kapitalismus und Kommunismus sind Krisen)
***

Un recurent stresat de s_i_n_e

image_pdfimage_print

***
INTERZIS CITITUL CELOR CARE NU AU 18 ANI… DE CITIT!
***
Algoritmat genetic m-am disociat de eu…
Îmi muşc serotonimic inima din mine
Aş rupe hălci în bot de leu!
Un recurent stresat de s_i_n_e…
Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
Integrativ şi solitar pe… b_o_r_d_e_r_l_i_n_e.
(…)
Prin vama singurătăţii dau bani pentru fiecare gând…
Mi-s bumerangul ce dă greş şi cu obidă
Nu vede a clepsidrei parte plină…
Ce văd n-aud şi ce-aud nu văd nicicând…
(…)
Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
(…)
Cu inima-n palmă, răsfoieşte-mi cartea vieţii
Mai sper să poţi ca să citeşti…
În braille, de-mi răsfoieşti jurnalul tinereţii
Vedea-vei un roi de viespi, ca din poveşti…
Nu fii, lumină strâmbă-n toţi pereţii!
N-ai ce să faci şi, oricum priveşti,
Iarna îşi iubeşte nespus nămeţii
Iar tu va trebui să fii… că-mi eşti!
(…)
Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
(…)
Sumbre în luminile tot sumbre
Mi-s dorinţa şi vederea…
Sufletul arzând îmi face tumbe
Ca musca-n fierbinţeala verii şi aiurea…
Îmi bâzâie eul, fără a decide
Sufocat de nerăspuns…
Eu mi-s eu sau cine?
Un om căzând ieşind din al fricii abis…
Cu mintea împotriva mea şi cu Dumnezeu în gând
Mi-s unu-n Unul, pe aripi de vânt!
(…)
Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
(…)
Nu!
(…)
Nu! Nu-mi smulge inima… Oricum e frig afară… Nu! Nu-mi smulge inima… Vibrează… Nu! Nu opri fizica dragoste. Îmi vibrează-n neuroni… Nu! Nu opri omeneasca dragoste. Oricum ţi-o fur din unghii… Până nu mai exist… Nu! Nu exist? Nu! Nu există nimic! E bine? Nu! Nu e bine. Nu! Nu ucide ce nu e, dacă nu ştii ce e… Nu! Nu ucide. Când nu ştii ce e, e iubire adevărată… Mi-ești Unicul Pol… Pot fi şi eu. Nu! Nu mă ucide. Oricum mă dizolv,Pol cu Pol, mângâindu-ţi umbra… Şi, devin altceva! „Devenirea este un dar al firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei”. Încă trăiesc… Viaţa trăieşte mai mult ca mine. Nu! Nu-mi ucide trăitul şi vei trăi mai mult ca mine… Tu-mi eşti viaţa. Şi te iubesc. Nu ştii? Nu? Nu pot să spun de ce, pentru că te iubesc cu adevărat… Nu! Nu pot să spun. Nu! Recunosc, doar… Nu mă ucide pentru asta! Nu! Nu-mi smulge inima… Oricum e frig afară… Dă-mi-o şi pe a ta ca s-o încălzesc!
(…)
Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
(…)
Şi… tu crezi c-a fost iubire adevărată? Nu… nu cred, dar se zvonise… Că-s recurent stresat de s_i_n_e… Endlich… Aber… Doch… There’s more to say and more to rant about, but I have a more general update planned for tomorrow, so it’ll go there…
(…)
So… Nu, zău! Nu, zău! Repet mereu…
(…)
Nu vreau să vorbesc cu Tine pentru că ești de aceeaşi părere cu mine, vreau să comunic cu Altcineva, pentru că vede lucrurile altfel şi apreciez această diferenţă: „Bine! Vezi lucrurile altfel decât mine. Ajută-mă să văd ceea ce vezi Tu!Nu mă lăsa să extravazez în cuvinte… Apoi o să te văd și pe Tine și… pe Altcineva. Atunci, atunci, voi nu mă veți mai vedea, voi fi doar afectivul vostru sinergetic și… duios. Voi fi compromisul căruia îi va fi dor să vă vadă şi să vă îmbrăţişeze într-un spaţiu fără oameni şi să trăiască cu voi câteva clipe bucuria orizontului vizual… Voi fi totul și nimicul vostru! Voi fi El care a trecut de la fragmentare la plenitudine! Atunci, atunci, Noi vom fi! E scris în stele. Că vom fi mereu!”
(…)
Nu, zău! Nu, zău! Nu, zău!
(…)
Știi, cine-s eu? Eu mi-s eu sau cine?
(…)
Mi-s cetâțenul din casa plină cu topuri de hârtie și stilouri. Nu am inima ca inima… Stiloul și hârtia mi-e inimă. Scârțâitul aortic e fiziologie… Vreau să scârțâi! În zdrăngănitul scârțâitului elaborez anatomia și fiziologia casei mele… Și a mea… E aproape gata… Prefața aparține doctorului L. Border. O să apară la editura “The immaculate Collection”. Mâine. Dar…
(…)
Nu, zău! Tu, cine ești?
(…)
Un recurent stresat de s_i_n_e,
Integrativ şi solitar pe… b_o_r_d_e_r_l_i_n_e?
(…)
Nu, zău!
(…)
Dark, dark my light, and darker my desire”. Ceux qui comprennent… Au revoir!
***

Rece și dură (tragicomedie)

image_pdfimage_print

***
Decorul: Alb și rece.
Personajele: Eu (m-am dat cu sania, de parc-aș fi mâncat zăpada…) și Ea (zăpada-zăpadă).
Era să uit: și-un difuzor!
***
Eu (îi zic zăpezii dragi, cu dragoste): -Ești neasemuită, zăpada inedită!
Ea (îmi răspunse): – Oi fi, ce-oi fi, ți-o spun pe șleau: am căzut fără să vreau!
Eu (îi șoptesc):-Normal, iubito, în lumea asta fără țintă, zăpada cade, nu-i țâcnită!
Ea (zăpada-zăpadă):- Desigur, eu credeam că mă apreciezi, dar tu, pesemne, vrei… să mă schiezi!
Eu (convins):- Desigur că te plac, iubita mea zăpadă, dar, oricât de mult te apreciez, indubitabil, numai sâmbăta schiez!
Ea (zăpada-zăpadă): – Spui vorbe goale, nu ai de ales, dar tu să știi, te-am… înțeles! Ș-apoi te-aș lua cu mine, dar, știi tu, cine vine?
Eu (nedumerit): – Nu, nu știu, să-mi spui, deși se lasă seara…
Ea (vibrând): – Cum nu știi, vine , vine, Primăvara!
Eu (distrus): – Oh… Mă lași, chiar nu mai pot…
Ea (resemnată și maternă): – Distrează-te, distrează-te, omule-om, până mă-ntorc!
(…)
La difuzor, unul răcnește:
“N-aveau bani sau mașini, dar aveau eticăăă,
La mulți ani, trăiască ingineria geneticăăă!”
***