Tragediile au nevoie de ajutor

Am avut un coleg sirian cu care m-am împrietenit… Vorbea tare bine limba română.  Îmi amintesc că, de multe ori, m-a invitat să-i văd țara… Se născuse în Alep (cel mai mare oraș al Levantului) și locuia în Damasc (Orașul Iasomiei[1]). Știa că mă pasionează cultura arabă… Avea o vorbă: ”Măi, noi arabii ne-am pus cultura la păstrare sub nisip… Când omenirea va avea nevoie, va  putea s-o dezgroape ușor! Sapă!” Da… Nu se gândise că peste câțiva ani ”dezgroparea”  se va face cu dinamită… Și, nici când au inventat cifrele, arabii nu s-au gândit că o să le fie scrise pe braț… Și nici că o să-și îngroape cultura a doua oară… Cu tunul! Alep este distrus complet. Urmează Damasc? Va fi ras de pe suprafața Pământului un ”dar al lui Dumnezeu”?  Prietenul meu va rămâne fără rădăcini… Ca mulți alții!

 (…)

I-am văzut nemulțumirea, când încerca să traducă ”Glossa” lui Eminescu… Îi părea rău că-n arabă nu ”sună”  exact…  Un asemenea om nu poate fi t…rist, chiar dacă unii sugerează că…  ”Crede ceea ce vezi și lasă deoparte ceea ce auzi”, ne spune un proverb arab…

 (…)

Oamenii trebuie să se ajute, lipsa de dezvoltare emoţională îi poate transforma în narcisişti… Aflându-se la granița dintre nevroză și psihoză, U.E. pare cuprinsă de… borderline. Tragediile au nevoie de ajutor !

(…)

Eu îmi voi ajuta prietenul ca să-i ”sune” cât mai exact, în arabă:

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă:

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.”[2]

______________________________________________________________________

[1]Numele „iasomie” provine din cuvântul arab „yasmin”/„darul lui Dumnezeu”.
[2]Mihai Eminescu – ”Glossa” (1883)

Obiceiurile pământului

Obiceiurile pământului

Obiceiurile pământului (cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Pur și simplu, respectând cutumele, acționezi pe baza unui algoritm cunoscut. E bine? Depinde de sens… Pe de-o parte sunt eliminatoare de stres, dacă acestea nu sunt obositoare prin ele însele, pe de altă parte reduc sforțările creative, prin lipsa gândirii… Oricum, cutumele lucrează cu adevăruri acceptate care, evident, nu mai sunt supuse verificărilor directe ale unei minți iscoditoare… ”Dacă totul concordă cu ideile noastre ne dispensăm de verificare și evenimentele obișnuite ne dau cu totul dreptate.[1] Adică, în cea mai mare parte a timpului, adevărul trăiește… pe credit. ”Gândurile și ideile noastre au curs atâta vreme cât nimeni nu le refuză, ele trăiesc pe credit. Așa cum biletele de bancă presupun o rezervă metalică fără de care întreg ritmul financiar s-ar prăbuși, tot așa adevărurile presupun o verificare, confruntarea directă cu faptele.”[2]

Respectând tradițiile, o perioadă a vieții, mulți oameni gândesc… în rate. (Nu-i bai! Oricum, ”toţi oamenii simt, într-un anumit fel, o duioşie a vieţii…”[3]) Pragmatismul le este protector, prin eliminare de stres…

Totuși, omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… Prin întrebări de raționament: „De ce…?, De ce aici…?, De ce aşa…?, De ce acum…?” cutumele devin o importantă sursă de stres. Omul cult (paradoxal?) nu este pragmatic și nu poate gândi în rate… Gândirea lui, chiar dacă este sursa multor chinuri, este și ”izvorul bucuriilor ideale și al contemplațiilor dumnezeiești”.[4]

(…)

De ce nu sunt toți oamenii culți? (E cam generatoare de zâmbete…)

Pentru că  ”nu este ușor să dezrădăcinezi din suflet, fără efort, obișnuințele greu de urnit!” [5] (Răspunsul nu generează zâmbete…)

_______________________________________________________

[1] W. James, ”La pragmatisme”, p.190
[2] W. James, ”La pragmatisme”, p.190 -191
[3] Albert Camus (1913 - 1960)
[4] E. Caro – filosof francez , 1826-1887
[5] Teodor al Edesei, ”Theoreticon”, Filoc. gr. 1,325,31.

Patima

Patima

În mod obișnuit, omul are două profesiuni: una exterioară și una interioară. Dacă cele două se suprapun, nu mai putem vorbi despre profesiunile lui… Putem spune că-i un dar de la Dumnezeu.

De multe ori, este ”neglijată” profesiunea interioară. Cu regrete târzii… De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, profesiunea exterioară aduce beneficii materiale care gâdilă setea de-a fi cineva, setea de putere… Da! Se ajunge repede la ce-aș numi… alienare. Fugim de nevoile spirituale, negându-le chiar. Ajungem să credem că principalul hobby ne este… meseria! Ba, mai mult decât atât, începem să credem în ipocrita cultură de consens… Pentru a ne crea echilibrul intern, începem auto-medierea/auto-negocierea, cu rezultate imediate în vânzarea sufletului pe arginți… Hm! Încercăm un consens între valori, dar un asemenea consens nu există! Așa fac managerii corporatiști, când își altoiesc ipocrizia, punând gard înalt valorilor spiritului…

Neglijarea profesiunii interioare este o proastă punere în lucrare a unei potențialități naturale… Sursa neglijării se numește patimă. Patima este la rândul ei sursă: de necazuri! Iar necazurile se nasc mari și încep să crească…

Banalul

Banalul

Mulți oameni deștepți întâlnesc reale obstacole în situațiile… banale. Banalul blochează. Observ o neobișnuită dorință a omului deștept de a se întâlni cu originalitatea… Poate fi un paradox aici: oamenii deștepți au devenit deștepți prin… copiere. La început, copiază modele… deștepte. Inițial, copierea a fost un snobism… Snobismul a devenit un mod de viață asigurător de confort spiritual; s-a stabilizat în individul care acumulase, în timp, consistență civilizatoare… Devenit din snob om deștept, acesta va constata, apoi, că snobismul este ceva… banal. Își dorește confortul spiritual care nu poate fi oferit decât de… originalitate. Detașându-se de banalul omniprezent, omul deștept are frecvente crize de… blocaj. Soluția ieșirii din blocaj ar fi: banalul să fie acceptat! Uneori, snobismul rezidual și clișeele culturale nu permit… Sunt teribile crimele culturale, când usturoiul, senatorul legumelor, îi va spune banalei cepe: ”Miroși urât!”

Utopia progresistă

Utopia progresist?

Tot mai mulți intelectuali ai lumii consideră că utopia este… sinistră. Chiar o consideră o calamitate. Cred că mulți vor să-i combată, în special, pe Marx și Engels. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, suma ideilor lui Marx și Engels au condus la o teorie a istoriei, la un program economic și politic care au creat o disciplină teoretico-speculativă (cu influențe hegeliene) ce angajează o viziune cu caracter sintetizator, integrator și general și care studiază omul în complexitatea sa, cu determinațiile, manifestările și raportarea sa la natură, societate și cultură numită antropologie filosofică. Comunismul bazat pe  marxism a fost un eșec și  a fost  catalogat o utopie. Utopiei i s-a spus că-i sinistră. Numai că, nu Marx și Engels au creat normele de aplicare (Marx a murit în 1883)… Le-au creat Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu etc. Apoi, să gândim ce generează normele de aplicare ”făcute” Bibliei, Coranului… Oricum, nu putem să nu remarcăm gelozia intelectualistă față de o construcție teoretică monumentală (unii chiar i-ar fi dorit lui Marx sfârșitul  lui Thomas Morus, fără ca să-i aducă un „elogiu nebuniei”)…

(…)

Filosofii au dreptul să viseze, iar omul, în general, dincolo de datele furnizate de științele consacrate lui, este mai mult de atât…

(…)

Utopia–i purtătoare de progres. Utopia face adevăratele revoluții prin… provocare. Gândind idealul, șlefuiești realul. Știu că lumea, în realitatea ei, trebuie să fie bună, nu perfectă… Dar, gândind la perfecțiunea lumii și acționând spre așa ceva, poți să atingi bunătatea… Spunând că utopia e sinistră, îl jignești pe Dumnezeu care a creat Raiul… Cei care vor să ajungă-n Rai (evident, cât mai târziu…) vor să fie buni… Ei știu că perfect este Dumnezeu. Pentru bunătate își fac o construcție imaginară a perfecțiunii. Nu-i sinistră dorința și nici imaginarea! E o provocare pe care n-o pot suporta mulți. Și-i spun utopiei că-i sinistră…

1 2 3