Buchetul de flori

image_pdfimage_print

***
Ai fost, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun?
(…)
Nu știu.
(…)
Nici nu știi să răspunzi cum trebuie la această întrebare… Oare, cum ar fi ca să nu-ți amintești nimic, în afara certitudinii bunătății tale. Nu cred că un om ar putea fi mai fericit…
(…)
Da!
(…)
Aceasta cred că-i o formă supremă de fericire… Nu-i siguranța de sine, nu!
(…)
Știi, doamna Dalloway își cumpăra ea florile… Părea un un om sigur pe el. Părea să-și trăiască toată viața într-o singură zi… E o formă de fericire? Nu știu… A fi așa, presupune să cazi în afara timpului… Aici nu te însoțește nimeni. Fără prieteni! Oricum, i-ai exasperat pe toți. Pentru toți o să rămâi o doamnă Dalloway c-un buchet de flori în mână… ”Dalloway c-un buchet de flori în mână” e un tablou straniu, când îl privești din exterior… Inspiră îndemn la a muri cu mândrie și stupiditate, când îl privești dincolo de pânză… Inspiră o formă de negare a timpului. O stupiditate generatoare de iluzii. Iar mândria este o negare. Este negată ”facă-se voia Ta!”
(…)
”Dalloway c-un buchet de flori în mână” este un tablou pe care l-am pictat și eu, și tu, și voi… Cu regrete diferite.
(…)
Numai că…
(…)
Unii oameni nu fac așa… Chiar dacă sunt toate amestecate… acum. Chiar dacă, indiferent cu ce ar începe, știu că le rămâne mereu așa de puțin… Rămân în viață unul pentru celălalt. Ei sunt cei care dau mereu petreceri ca să acopere tăcerea… Mobilitatea lor este mai lungă decât repausul… Sunt și ei un fel de ”doamna Dalloway”, ceva mai expansivi, mai trăitori pe Pământ… Încă, nu și-au adus la exasperare puținii prieteni… Da! Ei pot muri fără stupiditate… Ei sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun! Pentru ei realitatea se schimba cu fiecare faptă bună… Sunt fericiți, pentru ei adevărul nu e dialectic… Fericirea lor le ține de cald.
(…)
Revin la doamna Dalloway… Știi, acea doamna care-și cumpăra singură florile și care părea un om sigur pe el… O sublimă înșelare de sine.
(…)
Puțini pot trăi așa… Puțini își cumpără pentru ei flori… Cei care o fac știu că, atunci când își scriu sau își rescriu viața, nu trebuie să dea vina pe încurcatele meandre ale gramaticii… Viața lor este o „colecție de gânduri„… Viața lor are nevoie de o moarte mândră, pentru că gândurile sunt libere, nu-i așa? Ei se mulțumesc, la o adică, și cu o înviere virtuală…
(…)
Nu trebuie să privim după pânza tabloului, pentru stupiditate… Doar în noi.
(…)
Stupiditatea e-n sinucidere… O tăgăduire totală a vieții.
(…)
Cei care-și pot cumpăra flori pentru ei, își cumpără flori pentru a muri cu mândrie. Aici e un soi de fericire care-i obligă să mai pună o haină pe ei… Sau să-și mai cumpere încă un buchet de flori.
(…)
De ce?
(…)
Așa, ca să ne arate că existența umană și lumea întreagă sunt, în final, justificate doar ca fenomene estetice. Și că, ceilalți nu sunt, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun. Deși realitatea se schimbă cu fiecare faptă bună, faptele bune nu sunt altceva decât doze de calmate…
***
Concluzie.
Fiecare fericire are adevărul ei. Fiecare fericire e unică. Însă, Doamna Dalloway vecina de pe strada vieții noastre care ne roagă să nu ne punem prea multă speranță în fericire, să nu încetăm a o căuta și să nu leșinăm de… entuziasm. Când o găsim, când n-o găsim. E o vastă ondulație. Ar fi vrut să ne spună că e o stare de primejdie, dar nu vrea s-o numească tirania vieții, pentru că nu-i prea plac fixările provizorii…
(…)
Totuși abstracția poate fi un opiu… Așa că, un răspuns mai simplu, fie el și aproximativ, la întrebarea ”Ai fost, în toate sensurile, tot ce poate exista mai bun?” ar fi, totuși, un buchet de flori pe care ți-l poți oferi în fiecare zi… Acesta este buchetul de flori care poate să fie legătura dintre ordinea dumnezeiască și gingășia sufletului tău…

(…)
„Omul ca iarba, sunt zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori” (Psalmul 102) ”Pâinea hrănește trupul, este adevărat, dar floarea este hrana sufletului.” (Coran)
***