Rucsacul cu dureri

***
Nenorocirea-i mare, când n-ai încercat durerea?
(…)
Nu! E doar o durere și mai mare…
(…)
E dureros când nu ”simți” durerea altora… Mai ales că prea multe dor…
(…)
Știi, de ce-i dureros? Sau ar trebui să fie…
(… )
În cazul tău, te doare că nu înțelegi… Pur și simplu! Curiozitatea durerii doare rău… Oricum e, durere e…
(…)
Dar… Încerci să nu iei în seamă durerile altora… Te încearcă tentația de-a crede că tu ai o durere și mai mare. Nu-ți vine în cap, imediat, care ar fi, dar crezi că ai…
(…)
Și?
(…)
Nu, nu-i bine să crezi că durerea ta e cea mai mare… Există o decență a durerii care poate accepta ideea eșecului de a simți… Caut-o! Răspunde durerii semenului tău după durerea lui, că să nu se simtă singur… Pentru atenuarea de urgență a unor dureri, empatia poate veni și mai târziu… Regula e pentru ”profesioniștii urgențelor”. Oricum, ”durerea nu uită”/”cui dolet, meminit” (Cicero).…
(…)
Este greșit să ne convingem că durerea și credința se trăiesc… la nivel personal. E o nevroză materialistă… Cel puțin, cu Dumnezeu comunici. Sau ar trebui…
(…)
Durerea și credința oxigenează creierul… Înainte, chiar, de-a alerga pe pajiști… Te antrenează împotriva sinuciderii… Nu-i exclus ca pe Adam, după alungarea din Rai, să-l fi încercat gândul sinuciderii… Nu era antrenat. De unde plecase, nu erau dureri…
‖ Mircea Vulcănescu susținea că: ”Adam, în primul său somn teluric (post paradisiac) ar fi avut primul său vis în care i s-ar fi prefigurat întreg destinul nefericit al urmașilor săi – oamenii. Îngrozit de revelația nenorocirilor ce-i erau hărăzite omenirii, s-ar fi îndreptat spre marginea unei prăpăstii pentru a se arunca în ea, împiedicând astfel împlinirea destinului ce-i aștepta pe urmașii săi. Dar Eva l-a prins de mână și punându-i-o pe pântecul său, l-a făcut să înțeleagă că era prea târziu, că destinul omului, consecutiv primei sale căderi, nu mai putea fi schimbat prin dezertări, ci doar prin ispășiri…” ‖
(…)
Acceptarea durerii duce la ”păstrarea unor aripi spirituale care anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu, chiar dacă ea este temporară, altfel decât cum ne-am dori-o.”
(…)
Nu sunt nașteri fără dureri, iar la naștere copii nu râd… Ne naştem goi, uzi şi flămânzi. După aceea, lucrurile se înrăutățesc… Până la urmă Pușkin avea dreptate: ”Durerea este soarta celor vii”.
(…)
Nu putem fugi de durere. Ne găsește întotdeauna. Decent ar fi să o simțim…
(…)
”Dacă ar trebui să aleg între nimic şi durere, aş alege durerea.” (W. Faulkner)
(…)
Dar…
(…)
Când eşti nefericit în acesta viaţă, nu te mai gândeşti la o alta… (…) Nu poţi să mergi mai departe cu gândul că va fi bine în alta, mai ales că, nu ierţi şi nu uiţi… Dacă aceste dureri le duc într-o altă viaţă? Şi, nu prea eşti dispus… Crezi că o altă viaţă va fi o intersecţie de dureri anterioare. E ca şi cum ţi-ai exporta nefericirile… Şi nu mai vrei s-o faci. (…) Devii un egoist al acestei vieţi, gândind astfel. Refuzi să accepţi, chiar şi în mintea ta, o altă viaţă. Atunci, ”numai moartea egoistului este deplină. Nimic din el nu mai rămâne altora.”
(…)
Oricum, trăiește-ți durerea azi, n-o lăsa pe mâine!
(…)
Fără dureri oamenii nu există. Sau nu sunt oameni… Durerea dă aripi gândirii.
(…)
În zborul ei mă aflu şi văd cum trăsnetul munţii înalţi loveşte. De durere, mi-s munte înalt… Mă doare, deci exist! Suferința instruiește.
(…)
Totuși…
(…)
Dus prea mult pe gânduri, pot păți ca Aleodor Împărat (din basmul lui Petre Ispirescu)… Voi călca pe moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop… Acolo, o să întâlnesc Pocitania-Pământului care-mi va cere, ca pedeapsă, să i-o aduc pe fata lui Verde-Împărat…
(…)
Dar…
(…)
Iertarea şi uitarea îmi vor vindeca durerile. Mă voi transforma din munte în… om. Până atunci… Until then… The sky is broken for… me. Because I’m exactly… a man.
(…)
Așa că…
(…)
Zi durerii: “Tu eşti sora mea!” şi numește îndurarea prietena ta…
(…)
Și…
(…)
Există o decență a durerii care poate accepta și ideea eșecului de a simți… Fără decență, durerea dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens…
(…)
Nu uita! Răspunde durerii semenului tău după durerea lui, că să nu se simtă singur… Știi, când în inimă îți cântă îngerii, în creierul tău nu e loc pentru psihedelism!
***
Concluzie.
Cunoaşte-te pe tine însuţi poate fi îndemnul perfid al frustraţilor… Înseamnă să-ţi gândeşti istoria personală că să-ţi demonstrezi că ai existat şi că exişti… Cred că este marea greşeală a vieţii. Analiza vieţii personale este, aproape fără excepţie, depresivă. (Nu mă refer la cei care sunt ”efectiv” bolnavi…) Fiecare are “o durere” în viaţa lui care îi va crea o depresie. Cunoaşterea de acest fel este efemeră… Cu dureri sau fără, este timpul ca să ştim că omul este fiinţa veşnic nemulţumită… Şi, atunci, ce să mai analizezi? Simpla punere a problemei arată că ai probleme… Nu mai analizez că exist, pentru că eu trebuie să exist, indiferent de durerile anterioare. Dacă toţi s-ar preocupa de nemijlocit pentru autocunoaştere, am asista la sinucideri în masă… Secretul vieţii este ”indolenţa liniştitoare” tradusă prin filosoficul ”eu voi fi nimeni”, nu prin ”eu sunt cineva”! Indiferent de durerile care vor veni, primordial este un viitor corect și de calitate, nu prezentul frustrant şi, cu atât mai puţin, trecutul… Călătoria prin viaţă se face mai uşor… fără rucsacul cu dureri. Numărul anilor trăiţi este direct proporţional și cu egoismul milostiv enunţat prin: milă mi-e de mine! Și, oprește-ți o rugăciune numai pentru tine!
***